9-29 FEBRUARIE 2012

ÎN CĂUTAREA “LÂNII DE AUR”

Să pornim de la Avangardă…

Vorbind despre rosturile artei, între “moderniştii” de la Bauhaus şi “dadaiştii” de la Zürich se aşează o dublă “opoziţie” care îi apropie şi desparte, în acelaşi timp. Dacă primii voiau să reducă arta la un mijloc al experienţei estetice colective, ultimii negau atât experienţa şi substanţa ei estetică, cât şi orice semnificaţie adresată unui destinatar colectiv. Primii voiau să înzestreze omul prin artă cu un “stil al vieţii”, ultimii negau arta adevărată prin ironie corosivă, demistificantă pentru valorile constituite. Dacă primii găseau justificarea ei printr-o solidă legătură cu societatea, ultimii voiau să demonstreze inexistenţa oricărui raport între acestea. Dintr-o perspectivă mai actuală, ambele poziţii sunt excesive şi dezvăluie ataşarea exacerbată a artistului faţă de scopul său. Distrugerea acestei aparente contradicţii/similarităţi cu valoare repetitivă, un model generativ având capacitatea de a se auto-multiplica printr-o repetitivitate conceptuală inepuizabilă, are la originea sa colecţionarul de artă. Acesta face din activitatea sa “un stil de viaţă” şi, cel mai adesea, prin etalarea unei colecţii, o punte a dialogului cu societatea. Sunt rare prilejurile când aceste dialoguri devin publice aşa cum este cazul de faţă.

Semnificaţia unui verb: a colecţiona…

A colecţiona înseamnă a te opune tiraniei “Unului”, ca fiind “Singurul”, refuzând “Restul”. Această domnie absolută a Unului este un non-sens! Rezultă de aici cecitatea monstruoasă de a nu putea distinge, de a nu putea alege…, de a refuza diversitatea, evoluţionismul, complexitatea lumii, multitudinea specifică a indivizilor.

Nu ştim dacă istoria artei este creaţia colecţionarilor sau invers: “creaţia” colecţionarilor  a produs istoria artelor. Deşi, adeseori, colecţiile sunt un produs al istoriei artelor. Sau, ca şi muzeele, un rezultat al colecţiilor. Dar pot fi şi rezultatul unei sensibilităţi capricioase, unice în felul ei. O bogăţie infinită de valori în care cu greu se pot trasa ierarhii. Ab originem, gestul colecţionarului a fost mecanismul public al declanşării artei, iar colecţia, mediul ei firesc de fiinţare. Dacă nu a însemnat actul de naştere al artistului, a fost, cel puţin din epoca modernă, justificarea existenţei sale. Adică, a produs acea simbioză a unei relaţii în care copacul a fost suportul fructelor şi mecanismul creşterii lor celeste.

Desenul ca formă a “Unului” şi Gravura ca expresie a “Multiplului”…

Cum am putea concilia cele două extreme? Desenul este forma, conceptul, este începutul, unic în splendoarea cea dintâi a artei. Gravura – care începe tot de la desen – este forma estetică împlinită, recurentă, instruită pentru comunicare şi meşteşug, destinată colectivităţii, “multiplicată”. Ambele alcătuiesc “muzeul virtual” al operei şi al artistului, laturile intrinseci care dezvăluie ambele entităţi iubitorului de artă! Puţine colecţii de artă rezumă scopuri atât de subtile şi de distinse. Un mod de a capta laborios şi frenetic fervoarea “Unului” şi expresia liniştit-înţeleaptă, legitimată, a dialogului public cu lumea, prin expresia multiplă a Unicului.

O astfel de colecţie împacă contrariile evocate la începutul acestui text: alege de la fiecare impulsivitatea Unului şi reflexivitatea conciliantă şi prietenoasă a Multiplului. Elimină acuzele cele mai grave formulate de artişti la adresa colecţionarilor, anume aceea a scopurilor “ascunse”, „imorale”, ale colecţionării artei: instinctul posesiunii, apetitul speculativ al tezaurizării burgheze, dorinţa de câştig, aspiraţia secretă a nobilităţii geniului, tendinţa “vulgară” de a transforma opera în marfă, instrumentalizarea artistului. Fără toate acestea, însă, n-ar putea trăi gloria artistică şi ne-ar lipsi nuanţele infinite de a defini artistul şi opera de artă.

În căutarea “lânii de aur”…

În felul lui, colecţionarul este un aventurier, iar povestea “călătoriei” sale devine obstaculară, palpitantă, rezultatul ei semnificativ. Călătoria este iniţiatică şi nu lipsită de pericole: căutările sale fructifică o ţintă nu îndeajuns formulată, nu îndeajuns definită. Repetă, într-un fel, destinul artistului: nu este important să cauţi, ci să găseşti. Ceea ce găseşti te defineşte pe tine însuţi. Poate deveni o “religie” a căutării de sine. Strategiile repetă experienţa mistică: locul corabiei Argo, purtată de vânturi, îl ia blana berbecului aşezată ca o capcană pe funduri de ape. Apele curgerii timpului. De aceasta se prind puzderia “firelor de aur”, transformând-o într-o “pânză de aur” bătută cu nestemate. Astfel, orice colecţie poate deveni, la rândul ei, o “capodoperă”, iar aventura creării ei îl defineşte pe autor. Aceste “blănuri” care au încetat să-l mai apere pe purtătorul lor de frig, restituite public, constituie, în timp, zestrea de aur a umanităţii (prinsă astăzi într-o reţea mondială de muzee).

“Alchimia” unei colecţii…

Ce alchimie secretă a strâns laolaltă graţioasa caligrafie a liniei japoneze a lui Mützner cu dialogul viril, volumetric, într-o articulaţie cubistă, al lui Dragoş Morărescu? O Sarah Bernardt a lui Michel Simonidy, ivindu-se sprinţar, ca la fereastră, din întunericul fondului, cu alegaţiile incomode ale peniţei lui Mircea Ciobanu, umărul înalt al ţărmului de la Turtucaia din acuarela lui Ştefan Constantinescu, cu “ţesuturile” de cărbune ale copacilor bătuţi de vânt ai lui Nagy István. Portretul, de un expresionism cuminte, al lui Corneliu Baba, cu narativismul pitoresc al Ninei Arbore dintr-un desen cu şatra ţigănească. Metomorfoza lui Jean David, un sfinx dedus dintr-o cosmologie barocă, cu acuarela lui Catul Bogdan, reamintind parcă de “casa spânzuratului” a lui Cézanne. Un nud corpolent şi primitiv, înconjurat de flori decorative într-o vertiginoasă abreviere spaţială, cu notaţia sintetică, ca o impresie ridicolă a măruntei recuzite zilnice a omului, semnată de Gheorghe Petraşcu. O acuarelă de Aurel Ciupe, o uliţă pustie de sat pe care dialogul umbrelor o încarcă brusc cu un fior metafizic “à la Chirico”. Interiorul edulcorat, care transmite doar impresia unor tablouri întrevăzute cu febrilă apariţie, a panterei lui Marcel Guguianu. Recuzita de basm a zidurilor cetăţii sibiene semnată de Szolnay Sándor, şi expresionismul simbolic al lui Leon Alex. O natură statică “metafizică”, subminată de constructivismul volumelor şi al umbrelor, a lui Constantin Blendea, şi măiastra prelucrare a carnaţiei torsului semnat de George Catargi. Linia graţios-poetică, elegiacă, din desenele închinate lui Eminescu, de Ligia Macovei, cu recrudescenţa aspră a siluetelor pe fond roşu ale Magdalenei Rădulescu. Nudurile planturoase, pe plajă, ale Yvonnei Hasan, şi splendida caligrafie acuarelată a actriţei Elena Burmaz de la Teatrul Cărăbuţ, a lui Petru Aurel Constantinescu. Subtilele forme plutitoare în spaţiu ale lui Camilian Demetrescu şi nudul patetic, inspirat parcă de arta pop, al lui Vladimir Şetran, şi alte numeroase desene care definesc suscint, reactiv, prezenţe unice ale unor desenatori.

Lor li se adaugă partiturile elaborate ale unor gravuri care dau definiţii ale solidităţii genului şi stilului altor artişti deprinşi să aibă mereu în faţa ochilor prezumtivul dialog cu celălalt. Gravura laborioasă a lui Ioan Octavian Penda, sau cea miraculos expresionistă a lui Ioan Panaitescu. Feeria simbolică din începuturile gravate ale Wandei Mihuleac, cu tăietura agrestă, primitivă a linoleumului lui Mircea Vremir. Portretul solitar în monumentalitatea sa al lui Gabriel Popescu şi apariţiile groteşti ale scamatorilor lui Ştefan Câlţia. Tema copacului ca element expresiv al compoziţiei într-o viziune temperată la Solomon Sanielevici, şi, într-o perspectivă de un clar-obscur dramatic, asemănător vechilor gravuri rembrandtinene, la Hans Hermann. Un Alexandru Tzipoia atent la “poza” unei pisici din poala turcoaicei de la Balcic şi un Anestin dezvăluind cu senzualitate naturalistă, spinarea unui nud ghemuit pe pat.

Acesta este portretul, identitatea colecţionarului!

Toate aceste lucruri nu fac decât să acopere sub consistenţa artei conţinutul unei “scrisori de dragoste” atât de justificat formulată altădată de criticul Eugen Schileru. Ceea ce franchează “recipisa”, dându-i legitimitate de circulaţie, onoare “comediantă”, este desenul plin de umor, picant, corosiv în acelaşi timp, semnat de Petre Iorgulescu-Yor şi care poate conţine sigla demersului nostru, potrivit cuvintelor argheziene: De unde-şi trage, la urma urmei Statul substanţa, prestigiul, justificarea, dacă nu din ce scrie unul şi altul, din ce cântă unul şi altul, din ce mâzgălesc, scobesc şi cioplesc unii şi alţii, din tot ce gândeşte şi realizează balamucul de visători, de stricaţi şi haimanale, certaţi cu toată lumea cuminte, dar identificaţi cu singura noţiune valabilă dintotdeauna, a geniului unui popor. (Tudor Arghezi, Dalta şi Pensula, 1946)

Vasile RADU

Susține activitatea Modernism.RO printr-o donație.