În proiectul prezentării unor direcţii din arta contemporană sensibile la problematicile etice, dedicat actualităţii acute a unor repere esenţiale ale convieţuirii sociale, ale construcţiilor comunitare (restrânse sau de amploare) de-a lungul istoriei, am debutat în 2011 cu imperativul “Să nu ucizi!”, formulat de codul de legi cuprins într-una dintre cele mai prezente cărţi ale antichităţii, în fondurile culturii moderne, europene şi transatlantice, dar care este formulată cu neînsemnate diferenţe în toate culturile lumii. Expoziţia din acest an deschide câmpul interogărilor asupra acestei interdicţii, atât de contrară impulsurilor originare ale speciei umane plasate (conştientizate ca situate) între condiţia animală şi cea angelică, a păzitorilor, a entităţilor de putere a căror condiţie este responsabilitatea asumată, sub controlul exigent, sever, implacabil, al armoniei.

În expoziţia centrată pe această temă a relaţiei de responsabilitate faţă de celălalt, de fraternitate, şi mai ales de interogare asupra acestui pachet de angajamente, palierul abordărilor este larg. Sunt prezenţi artişti care au manifestat un interes constant pentru un fond de sacralitate codat religios sau general, mai arhaic decât segregările confesionale – ca Marin Gherasim (care pune în cauză paradoxul aparent al iertării divine, inexplicabilă când s-a uitat continuitatea profund semnificativă a substituirilor reciproce dintre theandrosul/mielul mistic, animal şi om şi jertfa simbolică, agrară, jertfa lui Cain, sacrificatorul), Şerbana Drăgoescu, Suzana Fântânariu, Gheorghe Zărnescu, Ilie Boca, Delia Corban, sau pe care o serie de lucrări îi legitimează în acest areal, ca Dana Acea, Adriana Lucaciu, Angela Tomaselli, artişti preocupaţi de temele corporalităţii apologizate sau abuzate, al căror expresionism dă dimensiunea dramatismului/tragismului relaţiilor cu celălalt, ca festin polisemic sau solitudine ca dimensiune a existenţei urbane – Marilena Preda Sânc, Mihai Chiuaru, sau melancolia reflexivă după răul ucis, (lucrarea lui Aurel Vlad) ce implică dimensiunea politică referinţei mitice.

Politicul mai explicit şi actualizat, localizat, sau istoric susţine discursuri ca în lucrările lui Liviu Nedelcu, Mihai Zgondoiu, Manole Olteanu, în timp ce referinţa directă la episodul biblic este abordat în lucrări surprinzătoare prin originalitatea frapantă a discursului ca în cazul Şerbanei Drăgoescu sau a lui Dorel Găină. Dincolo de trimiterea directă la fondul veterotestamentar, care impune eticii universale temele păcatului, maculării, căderii, de la căderea din Paradis (Letiţia Oprişan) la temele decadenţei şi la deliberarea temei mitice a fraternităţii (Vasile Pop Negreşteanu), la actualitatea figurării personajului agresiv, asocial, nepăsător şi egocentric, imagologia dezimplicării de celălalt, a deturnării semanticii sacrificiale, şi a declinului moral, apar semnalate în versuri explicite, sau aplicate metaforic, în imagini la limita abstragerii, sau chiar abstracte, ca în pictura lui Romul Nuţiu, unde doar intensitatea dramatică a expresiei cromatice trimite la nucleul epic, sau al Magdalenei Zărnescu, cu dominantele sale de negruri şi brunuri, sau jocul gratuit al lecturii unei scriituri, ca exploatarea aporiilor şi implicaţiilor lăsate deschise de polisemia termenilor: 2 “Păzitor”, de la protector la supraveghetor, sau “frate”, care acoperă semnificaţii de la stricta legătură de sânge la cea general umană.

Plecând de la acest palier semantic, expoziţia pune în evidenţă disponibilitatea momentului cultural contemporan, conştient de eclectismul său asumat de a dezvolta retorici apte să susţină discursurile îndreptate asupra realităţii prin inevitabile filtre culturale, ca trasee hermeneutice înainte de a fi direct creatoare.

Alexandra Titu,  fragmente din catalogul  expoziţiei “Sunt eu, oare, păzitorul fratelui meu?”, Ed. Brumar, 2012, ISBN 978-973-602-729+1