CAROL PLEŞA, CAPTIV ÎN UNIVERSUL TIMPULUI

Aniversarea unui secol de la naşterea artistului clujean Carol Pleşa (n. Alba Iulia, 1911 – d.Cluj Napoca, 2006) este un prilej de a reflecta asupra condiţiei artiştilor din această parte a ţării, siliţi de două războaie mondiale şi de dramatice dispute politice, sociale şi naţionale, să găsească resursele supravieţuirii şi mijloacele artei într-o lume prea des încercată cu tăişul rece al lamei de cuţit. Printre ei, Carol Pleşa are un destin exemplar. Expoziţia poate fi vizionată în perioada 17 nov. -9 dec. 2011 la Artexpert Gallery (str.Iuliu Maniu, nr.10)

1. Moise, marmură, 1950

2. Nud în picioare, marmură, 1950

3. Cap, marmură

4. Cariatidă, piatră, 1964

5. Hermai, marmură, 1940

6. Aspiraţie, bronz patinat, 1943

7. Leda, lemn, 1940

8. Prinderea lui Horia-Cloşca, bronz, 1964

9. Pace, lemn, 1938 (Galeria Naţională din Budapesta)

10. Christ, lemn colorat, 1941

11. Căpiţe în furtună

12. Puterea verdelui, 1938

13. Totem, 1975

14. Metamorfoze

15. Peisaj în furtună, 1975

16. Plopi, 1972

17. Amurg de toamnă, 1983

18. Flori de cireş, 1940

19. Linişte, 1968

20. Terra mirifica, 1986

Elev al sculptorului Corneliu Medrea, în 1940, la 30 de ani, Carol Pleşa putea considera încheiată etapa formării sale. În loc să găsească liniștea atât de necesară creației, destinul său este hăituit și amenințat cu agresivitate orgolioasă de administrațiile a două state vecine care și-l dispută cu o vehemență posesivă, alterată de ideologiile mutilante ale vremii. Atât România, cât și Ungaria și-l reclamă, pe rând, ca apartenență, pretinzând, la începutul războiului, „datoria de sânge” a unui sacrificiu care transforma libertatea lui într-o flamură iluzorie, zbătându-se în iureșul vânturilor Ii al intereselor unor clase dispuse, pentru a-și conserva interesele, să-și sacrifice cetățenii. Hăituit în propria țară, revendicat în egală măsură de ambele patrii politice, aleargă ca un cetățean pribeag și dezorientat în întunericul nopții războiului, urmărit de spectrul înfricoșător al trădării. Avea, din toate etniile care populau acest orizont, câte o rădăcină amară! Și tot atâtea capete de acuzare: în funcție de caruselul besmentic al politicii europene, trebuia să ascundă sub veșminte când „accidentele” moștenirii austro-ungare, când „disgrațioasele” forme ale unei umanități semite sau românești. Ceea ce se aduna la un moment dat ca aritmetică a succesului se prefigura, prin partizanatul disputelor sau liberul arbitru, în atributul maladiv și grotesc al unei subumanități animale. În locul succeselor artistice, Ungaria „l-a gratulat” cu penitența războiului, făcându-l să împărtășească, alături de evreii sau intelectualii de stânga, experiențele dezumanizante ale frontului de est, din Ucraina subcarpatică. În locul succeselor aristice mondiale (participase în anul 1939, alături de maestrul său, Corneliu Medrea, la decorarea Pavilionului României la Expoziția Mondială de la New York), autoritățile postbelice românești l-au prigonit ca pe un reprezentant al capitalismului și ca pe un periculos partizan al Sionismului. A pășit înfrigurat, neîncrezător, pe sub faldurile atrăgătoare ale artei proletcultiste, strângând în mână desaga sa cu pensule și dălți, fierbinți de pojarul epicureic al unor concetățeni ca Ion Vlasiu, Petru Abrudan, Emil Cornea sau Nicolae Brana. A aruncat o privire sagace spre acolo unde destine insurgente colocviau pe ascuns: avangardiștii temerari ai epocii interbelice, fie că se numeau Brâncuși, Hans Mattis-Teutsch, Jules Perahim sau Max H. Maxy. A împărtășit solidar cu aceștia destinul nedrept al unor „minoritari”, fie că erau nemți, ardeleni, sau evrei, precum Arnold Cencinski (Borgo Prund) sau Walter Widmann. A mers cu alegerea sa până acolo încât a cerut expatrierea sa alături de prietenii săi evrei și de familiile lor, care au devenit și ale sale, împingând onoarea cuvântului dat până la sacrificiul de sine. A suportat înfrigurat maligna „Epocă de Aur”, după ce s-a împărtășit de dulceața libertății puținelor zile de la sfârșitul deceniului şase. A trecut prin încețoșata dictatură horthystă, prin ghetoizarea și exterminarea evreilor, prin sovietizare și proletcultism, prin marasmul dictatorial al statului comunist, a îndulcit aceste friguri tragice visând la bucuria revederii rudelor din Salzburg sau a celor din Germania, în anii reconcilianţi ai Estului cu Vestul. La capătul acestui drum, s-a configurat o operă care nu s-a clintit din starea beatificată a talentului său, într-o notă care exaltă natura cu o impetuozitate pe rând clasică sau expresionistă.

Avea, ca toate semințiile mici și rătăcite prin geografie, sub crusta bobului gros, energiile vitale de a răsări în lut, de a fecunda din cenușa colbuită a stâncii. În anii 1940-1944 nu a încetat să rămână fidel vocației sale artistice, expunând arta sa într-o „patrie de conjunctură”, după cum, în anii care au urmat, s-a străduit să rămână pe marginea apelor infestate de torentul bolșevic, stăpânit de un acut sentiment imunitar. S-a ridicat neobosit, de fiecare dată când „ceasul istoriei” îl „scurtcircuita”, trântindu-l la pământ, împins de încăpățânarea sa aproape maladivă de a reuși.

Câtă energie și ce zbucium tragic au presupus pentru artist supliciul de a lupta singur împotriva dramelor în care îl târăseră succesiv istoriile tragice ale popoarelor din care el însuși făcea parte! Câtă noblețe, atâta speranță încarcă de succes cântarul său de supraviețuitor! Incomparabil mai mult și mai greu decât al altor artiști, rămași neatinși de forfota desfigurantă a luptelor, dedicați, ca prin miracol, exclusiv lor înșile. Sau, a acelora care și-au negociat succesul imoral cu propria lor conștiință, împărtășind „banalitatea”… binelui, seduși de gloria de conjunctură care îl îngroapă pe artist alături de binefăcătorii săi, așa cum servitorul faraonului calcă urmele acestuia în moarte. În timpul regimului comunist, sub apăsarea atâtor experiențe dramatice din punct de vedere social și politic, artistul a trăit retras, participând sporadic la manifestările colective ale breslei. A pășit arareori peste graniță, fiind știute dificultățile legate de călătoriile în străinătate, de severele interdicții privind contactele cu străinii, chiar dacă făceau parte din familie. Aceste relații și cercul vastelor sale cunoștințe au facilitat deschiderea câtorva expoziții peste hotare (Germania, îndeosebi, Israel, Olanda), răscolind vechile amintiri, rănile închise, dar contribuind la exprimarea unui statut profesional sobru, consonant primelor sale experiențe artistice, întreținându-i un climat securizant din punct de vedere social.

După anii 1970, prin schimbarea generațiilor de artiști, prin relativa „marginalizare” a vârstnicilor de către noii conducători ai breslei, dar mai ales prin grija sa de a nu face nici o concesie politică și propagandistică în domeniul artei, s-a închis, alături de alții – precum Aurel Ciupe, Petru Feier, Petru Abrudan – într-o lume preferată, printre aceia care au optat să rămână artiști „intimiști”, preocupați de relația lor constantă cu un public fidel, fără a face concesii climatului politic. Deși a rămas prieten cu Ion Vlasiu, devenit un personaj important prin funcțiile de conducere ocupate în cadrul breslei, nu a apelat la nici o servitute pentru a obține comenzi sociale importante, preferând lumea subiectivă a atelierului său și contactul privat cu publicul.

În anii ’60 – ’70, are realizări notabile mai ales în sculptură, prin executarea unor busturi, comandate sau nu: teme curente ale epocii interbelice (nudul, compozițiile cu figuri clasice, mitologiile populare sau creștine, etc.), tehnicile tradiționale ale modelajului, șlefuirea formei, sinteza formală, dar și cioplitura directă care puneau la încercare tocmai competența sa profesională. S-a situat foarte aproape de sensibilitatea și concepțiile altui sculptor eminent al Ardealului, Borgo Prund, dispărut odată cu încheierea celui de-al II-lea război mondial (emigrat în vest odată cu trupele germane care se retrăgeau din România), privind de departe, ca la un zeu, la sculptorul francez Bourdelle, sau la „arhanghelul” român Corneliu Medrea. Pictura a curtat-o ca pe un adevărat violon d’Ingres, ca pe o plăcere frenetică și o bucurie a vieții, ca manieră sinceră și dezinvoltă de a exprima bucuriile senzoriale ale temperamentului, plăcerile vieții, coloratura sa etnică.

Exegeții săi reputați, Negoiță Lăptoiu și Alexandra Rus, și-au disputat și elocință profesională, mai ales cu prilejul expoziției retrospective organizate la Muzeul de Artă din Cluj, în anul 1999, cele două chipuri ale unui Ianus hâtru, punând mereu în față altă oglindă a însușirilor sale. Paradoxal vorbind, vreme de 75 de ani artistul nu s-a mișcat din perimetrul artei sale, punând alternativ în lumină una sau alta dintre calitățile sale. A rămas același competitor redundant cu sine însuși, sfidând competitivitatea vijelioasă și insolentă a altora, strecurându-se mereu ca un saltimbanc în spatele adversarilor pe care i-a învins și, spre disperarea multora, acum apare mai clar, mai eficient, statornicia unui caracter a cărui bărbăție s-a probat mereu în luptă cu regimurile politice și cu vicistitudinile vremilor pe care le-a transversat, atent doar la pulsul său și la frumusețile trecătoare ale naturii înconjurătoare.

VASILE RADU