Deschiz zilnic de la orele 1o pana la 17 (luni si marti inchis), in perioada 14-28 august, in cadrul zilelor culturale maghiare din Cluj.
Hyperion
Călătorii, treziri, întălniri
„Am o sută de feţe să mă ascund şi fiecare îmi cunoaşte o altă mască. Am dreptul să mă revolt în numele a ceea ce sunt împotriva a ceea ce sunt forţat să fiu de către circumstanţe.” (Brassai)
Arta fotografiei este arta furtului. Fur clipa de la propria-mi persoană. Acesta e preţul pe care-l plătesc pentru imagine. Mă fur din fotografie. (-) Fotografia e alb-negru, însă problema în sine nu: am început să fac portrete pentru că, în cazurile cele mai norocoase, modelul adaugă fotografiei ceea ce s-a ars din mine. Se schimbă privirea modelului, dacă se uită gol în aparat. Chiar dacă îi fotografiez doar faţa, privirea. Devine oglinda trecutului, a prezentului si a viitorului – în acest sens e o gaură de vierme, un pasaj, o poartă între lumi. Găndeşte-te cum era în trecut să mergi la fotograf. Vezi acele puţine poze, pe care ţi le-au lăsat bunicii. Şi acum găndeşte-te, unde am ajuns azi: munţi de pixeli pe un hard disc şi pe Facebook, la care nu se uită nimeni niciodată. Doar Dumnezeul le vede – dacă are timp pentru atâta mizerie.
Îmi amintesc clar de schimbarea din consumator în producător. „Pentru că nu mai încăpeau în mine imaginile.” (Brassai) Am primit destul, acum vreau să ofer.
Fotoblogul narativ ca locaţie şi unealtă, ca misterul online al alchimiei cyberpunk. Datele meta, ca cele mai importante: povestea invizibilă. Întotdeauna şi numai povestea invizibilă. Fotobloggerul zen neo-nomad: a aduce un pic linişte într-un colţ mărunt al lumii, în gălăgia 2.0 al internetului.
Aparatul de fotografiat a democratizat pictura în fotografie; pe urmă în e-age acest proces s-a accelerat într-un ritm imposibil de urmărit. Dar nu numai că o democratizează şi de atunci (mass art form – Sontag), dar în acelaşi timp o şi liberalizează: nu numai că totul este permis, ba chiar dimpotrivă, totul este obligatoriu: fiecare clipă poate fi şi este o fotografie/poză (vezi de ex. Facebook). Să te apropii de viaţă, de timpul prezent în modul acesta e o formă a robiei. Suntem dependenţi de imagini. (-) Cât de absurdă, imposibilă este în ziua de azi situaţia, în care o familie nu are aparat (digital). Când nu există fotoblog despre copil, nu sunt imediat postate pe youtube filmuleţe cu şi despre familie. Să călătoreşti, să pleci în concediu fără aparat de fotografiat/aparat video, smartphone şi Facebook? Sau: nuntă fără fotografiere? Găndeşte-te, ce libertate!
Apocalipsă vizuală: ar dispărea urmele (dovezile) trecutului, iar din viitor posibilitatea eliberării de la anxietatea cauzată de existenţa fără imagini – astfel ar rămâne doar prezentul. O existenţa fără imagini: omul la minut (consumeristul) nu are imaginaţie. În momentul prezent însă timpul se împrăştie, există doar spaţiu, fără început şi fără sfârşit. Iar asta înseamnă iadul în sine, locul unde el nu dispune de nimic de care să se prindă. (Nu valul, potopul de imagini este apocalipsa, ci contrarul acestuia: lipsa totală a imaginilor. De fapt sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. Se întămplă amândouă în acelaşi timp. Nu mai e nici o speranţă.) Adevărul azi este că imaginile de-adevăratelea au dispărut deja, uită-te împrejur. Majoritatea lor sunt doar gunoi şi/sau propagandă, personală sau corporate, care se maschează în imagine), ca să ne informeze (aşa numitele ştiri), să ne convingă (vezi de ex. portretele în campaniile electorale sau pozele de profil a la Facebook), să ne transforme în oameni la minut (reclamele), etc.
Timpul a crescut valoarea pozelor pe hârtie: o fotografie veche, îngălbenită poate deveni obiect de artă, chiar dacă (a fost) una amatoare – dar care va fi soarta pozelor de pe net si de pe hard discuri? Acelea nu se îngălbenesc. Nu se schimbă. Sunt congelate. Conservate. Veşnic tineri fără bătrâneţe şi fără schimbări sau pierderi de culori. Mass-incubator de imagini. Timpul, ca atare, cel mai valoros element al artei, nu mai este important în fotografie (pe internet). Fotografia e moartă. Totul este şi va fi congelat pentru generaţiile/masele următoare. Generaţii de mumii vizuale pe un limbajul de da şi ba. Numai curent electric să avem. Şi internet ieftin.
Secretul fotografiei bune este tocmai că nu are nici un secret: este ea însăşi şi nu imaginea ei. Ca femeia însărcinată.
Cel pentru care viaţa contemplativă este un necesitate interioară, arta fotografiei este sau poate fi experienţa existenţei în afara lumii. La fel ca şi forţa creatoare înnăscută, statornică, neastâmpărată. Să fii capabil de imaginaţie. Să te minunezi asupra bogăţiei interioare (creative) şi piesele de puzzle se pun cap la cap, imaginea se naşte, Marea Imagine despre lume. Lumea se deyintegrează, dar fiecare puzzle cade la locul lui – universul se creează într-o singură imagine pentru o clipă. Se dezvăluie matrixuri şi archetipuri şi fiecare element ajunge de la sine la locul lui ca parte al marelui întreg: întregul act al fotografierii are ca scop pregătirea acestei situaţii, a acestui hazard.
Un foto-session reincarnativ: te face să te renaşti. Pentru un moment. Îţi permiţi să nu minţi. Îţi revii pentru o clipă. Te simţi fericit pentru o clipă. Pentru o singură clipă. Clipa aceea eu o prind şi ţi-o dăruiesc – aceasta e sarcina fiecărui om treaz, aici şi acum. Să călăuzeşti oamenii înapoi la sinele lor, măcar pentru o clipă.
Şi aceasta e doar o călătorie, în zadar îmi par cunoscuţi toţi şi totul aici. Simt, că nimic nu-mi aparţine. Nici aici. Sunt/suntem doar trecători pe meleagurile acestea. A călători înseamnă a zăbovi pe tărâmul nimănui: la Cluj la fel ca şi în Himalaia sau la Paris. Sosirea: întălnirea. Clipa întălnirii. Căminul: iluzia cea mai mare a hoinarilor. Nevroza supremă şi definitivă. Nu există acasă, toţi suntem pe drum. (-) Ochii-mi pornesc la drum, să vadă (cu inima), iar eu îi urmez. (Cunoştinţa despre cunoaştere/sine, contemplarea e cel mai mult ce-ţi stă în putinţă. Capacitatea şi fericirea cea mai supremă – Aristotel) Se mişcă deasupra, este deasupra tuturor. Soarele. Eşti Soarele insuşi. Eşti singur, Soarele insuşi.
Imaginea bună reuneşte oamenii, sub ea / în faţa ei au loc întălniri: creează un spaţiu pur, primitor şi transparent în jurul ei. Creează numitorul comun şi hazardul în care întălnirile pot avea loc. În jurul fotografiei mature e linişte şi spaţiu (ca şi în jurul unei personalităţi mature), devine o insulă în zgomotul apocalipsei. Arta adevărată constă în a crea spaţiu între idei, lucruri şi oameni. Cu cât spaţiul acesta este mai mic şi mai strâmt, cu atât mai dese sunt accidentele. (Huxley) Practica artei fotografierii: unealtă în creşterea nivelului de conştiinţă. A privi şi a vedea înseamnă a ceda şi a lăsa totul să treacă. („Vezi, şi totul se înţelege de la sine.” – Hamvas Béla)
Până la urmă nu e mare lucru să creezi o operă de artă frumoasă – să trăieşti frumos e mult mai greu. De asta te va aminti fiecare operă lăsată pradă sorţii, eventual.
Text de Sütő Zsolt
Tradus din limba maghiară de Edó Gergely
Recent Comments