Am descoperit, din întâmplare, un ritual vechi de când lumea într-un sat de la poalele Făgăraşilor. E unul dintre rarele obiceiuri spontane care se mai păstrează azi în România. Etnografii spun că asemenea „nestemate” sunt tot mai rare.
Flăcăii se urcă pe armăsarii lor şi colindă tot satul. Din poartă-n poartă, aproape 20 de feciori viersuiesc un cântec patriotic, în timp ce caii, nărăvaşi, scurmă pământul. Fiecare gospodar oferă colindătorilor bani, care vor fi cheltuiţi seara pe lăutarii chemaţi la petrecere, unde toată comunitatea este invitată. Am descoperit în Ţara Făgăraşului, la Şona, unul dintre puţinele sate din România unde se mai păstrează şi azi, nealterat, un vechi obicei. Mai mult, e ceva spontan. Nici vorbă de festival sau alt mod de organizare.
Cuvintele sunt palide în faţa unui spectacol de asemenea forţă şi culoare. Aşa fac tinerii şoneri de câteva ori pe an, la mare sărbătoare. Noi i-am întâlnit de Rusalii, dar ei mai ies în bătătură şi de Paşte, dar şi de Crăciun. Culmea e că obiceiul e atât de vechi, încât nici nu se mai ştie cum se numeşte, deşi am întrebat în stânga şi-n dreapta tineri şi bătrâni. Să vă spun cum a fost în duminica de Rusalii, când i-am văzut noi. Ritualul a început imediat după ce toată suflarea satului a ieşit de la biserică. Flăcăii şi-au luat caii din gospodărie, le-au pus în jurul capului o coroniţă, pături în loc de şa, după care au purces la drum. În urma lor, fetele de măritat nu s-au lăsat mai prejos, ci au îmbrăcat o căruţă în florile verii, pe urmă s-au urcat în ea şi au început să chiuie, urmând calea deschisă de băieţi.
Respect pentru tradiţie
Culmea e că satul Şona se află la numai 12 kilometri de oraşul Făgăraş. Pe urmă trebuie spus că multe familii de şoneri au cel puţin un membru plecat peste hotare, la muncă. Alţii fac zilnic naveta, dintre cei care au de lucru în localităţile din apropiere. Se zice că tocmai în asemenea zone, tot mai industrializate sau mai pustii, tradiţia nu mai are şansa de a supravieţui. Ei bine, în satul acesta se întâmplă exact invers. Se adună oamenii de peste tot, se întorc la casele lor, de câte ori are loc un astfel de ritual. Tocmai pentru că e mare ruşine să nu fii acasă atunci când îţi bat colindătorii la poartă! “Aşa am pomenit de când mă ştiu. Măcar cu atât să mai rămânem, că de politică, minciuni şi necazuri ne-am săturat”. Aşa glăsuieşte reprezentantul ad hoc al comunităţii, Eutimie Boeriu, omul cel mai bătrân din sat, la cei 86 de ani ai săi.
Ritualuri pierdute
Chiar şi specialiştii spun că e de mirare în ziua de azi să mai vezi obiceiuri spontane în unele comunităţi, oameni care vor să respecte tradiţia, fără să fie chemaţi sau organizaţi în cine ştie ce festivaluri ori festivisme. Se mai păstrează la ora actuală, de exemplu, Nedeia, tot în Transilvania, dar şi în Banat. Apoi mai sunt ritualurile pentru invocarea ploii, precum Caloianul şi Paparudele. Nu trebuie să uităm Căluşarii, în Oltenia şi în nordul Munteniei. Dar cele mai multe rânduieli rămase din bătrâni au loc în preajma Crăciunului. În schimb, s-au “topit” practicile care intrau în zona magică, după cum am aflat de la directorul ştiinţific al Muzeului Satului din Bucureşti, Doina Işfănoni. De ce să fim pesimişti, ca până acum, crezând că românii vor să-şi arunce “rădăcinile” la gunoi?
„Trăiască România!”
Iată cântecul pe care l-am şi înregistrat. “Scoală frate ardelene, destul ai dormit, şapte veacuri sunt de când duşmanii te-au robit. Şi-acum vor să te robească unul după alt’ şi să te ia pe vecie, de nu-i fi sculat. Sculaţi feciori de frunte, viţă de roman şi apăraţi patria voastră, ţara lui Traian”. Cântarea se termină, în faţa fiecărei porţi, cu o urare care ţâşneşte din toate piepturile. “Traiască România!”, apoi convoiul merge spre altă poartă, pentru că în sat sunt peste 200 de case.
Recent Comments