Fotograful Alex Tomazatos lucreaza la un documentar despre viata din Delta Dunarii si in mod special despre comunitatea grecilor din Sulina.

fotoreportaj de Alex Tomazatos

La nord de Sulina, aproape de graniţa cu Ucraina se află satul Sfiştofca. Sat de ruşi-lipoveni situat pe malul unui canal, între Sulina şi Periprava.  De cum păşeşti în sat, fie din barcă, fie din microbuzul care mai ajunge acolo de la Sulina, când are călători, ştii că ai ajuns la capătul lumii. Cel puţin la unul din ele. Uliţe largi, case în ruină şi câte un om se zăreşte la minute bune. Nici măcar lătrat de câine nu se aude aici. Mai degrabă croncănitul ciorilor şi al coţofenelor. Ceauşescu a vrut sa dezvolte aici industria piscicolă. Şi a reuşit. La est de aşezare, dincolo de canal erau bazine piscicole, iar la Sulina peştele era aşteptat de fabrica de conserve. Localnicii lucrau la cooperativa piscicolă de la Sfiştofca sau Sulina, ori la fabrica de conserve. Totul s-a sfârşit după 1990. Bazinele au fost lăsate în voia sorţii. Fabrica a fost vândută şi mai apoi golită de tot ce era în ea. La Sfiştofca, cel mai mare eleşteu cu care se mândrea Ceauşescu a fost acoperit de vegetaţie în câţiva ani. Tot după 1990 a început şi exodul din Sfiştofca, cel ce avea să caracterizeze mai târziu întreaga deltă. Tinerii au apucat-o spre Sulina, Tulcea, mai târziu Italia sau Spania. Acum satul ţine aproape 60 de locuitori. Nu mai există şcoală din 2003, când mai erau doar 7 copii în sat. Nici dispensar, poliţie, poştă sau consiliu local. Doar biserica de rit vechi, veche din 1833 şi spartă de 3 ori pentru odoarele sale vechi. Fosta şcoală găzduieşte acum două magazine slab aprovizionate unde pâinea ajunge odată pe săptămână. Bătrânii regretă amarnic schimbarea regimului de acum mai bine de 20 de ani. În sat mai sunt câţiva tineri de până în 18 ani, toţi cu cel mult 8 clase. Până şi ei dau vina pe „prea multă democraţie” când vine vorba de situaţia în care toată lumea se află. Oamenii trăiesc din ce culeg din grădină şi din ce mai intră prin plasele întinse în canal sau fostele bazine ale Piscicolei. Unele din ele, între timp, şi-au găsit stăpân.Pe măsură ce anii trec, satul dispare. Tinerii fug la oraş, bătrânii mor, iar casele se dărâmă. Doar cimitirul e tot mai mare la Sfiştofca, un loc care ne arată cealaltă faţă a deltei: neturistică, cu viaţă grea şi oameni duri, izolată, uitată, dar autentică, frumoasă şi greu de înţeles.

www.tomazatos.ro

Igor Brăileanu ajunge dimineaţă la canalul din apropierea satului pentru a vedea dacă în vintirele sale s-a prins  ceva.

Igor verifică unul din cele 6 vintire întinse în papura de la malul canalului. De obicei numărul peştilor este mai mic decât numarul plaselor. „Cinci peşti dacă am prins, eu cu baba mea avem ce mânca o zi.”

Întorcându-se de la pescuit, Igor discută cu finul său despre barca acestuia, pe care a văzut-o legată la mal.

Igor şi Zenovia Brăileanu, 74, respectiv 66 de ani, s-au născut şi au trăit în Sfiştofca. Igor a fost pescar şi agent piscicol, a lucrat o perioadă şi la Sulina. Zenovia a fost casnică. După pensionare, Igor a avut biserica din sat în grijă pentru 10 ani. Restul familiei lor trăieşte la Sulina.

Igor descurcă setcile (plase de pescuit) întinse pe pari în spatele casei sale din Sfiştofca.

Un pui de crap atârnă în setca lui Igor.

O parte din peştele prins înaintea iernii este curăţat, crestat, înşirat pe sârmă şi lăsat în curte la uscat. Igor e bătrân şi nu mai poate pescui pe gheaţă, iarna, cum fac alţi săteni din Sfiştofca. Peştele uscat va fi ţinut în cămară, iar la nevoie, desărat şi fiert impreună cu cartofi.

Portretul unui tânăr încă decorează colţul unei case în ruină din Sfiştofca. În sat numărul caselor părăsite sau aproape dărâmate este mai mare decât al celor locuite.

În zori, Igor dă porumbul jos de pe ştiuleţi pentru a avea cu ce să hrănească păsările iarna şi pentru a avea de sămânţă pe viitor.

Zenovia găteşte micul dejun de cum soţul ei, Igor, vine acasă de la pescuit.

În Sfiştofca mai sunt două fete care merg la şcoală şi una care merge la grădiniţă. Ele sunt luate de microbuz dimineaţa la ora 8 şi duse în comuna C.A. Rosetti unde este şcoala.

Ignat Cuţov se întoarce împreună cu soţia sa de la dispensarul din C.A. Rosetti, de unde a obţinut trimiterea pentru ca ea să meargă la spitalul din Tulcea.

Calul lui Ignat Cuţov paşte în apropierea casei sale din Sfiştofca.

Multe din casele părăsite din Sfiştofca arată de parcă ,într-o zi, oamenii s-au ridicat din pat sau de la masă şi au plecat fără să se mai întoarcă vreodată. Casele mai vechi, care nu mai au uşi, găzduiesc vara caii sălbăticiţi din împrejurimi,care intră în ele pentru a se adăpostii de tăuni.

Nicoleta Baraliţeanu, 19 ani, este din Sulina. Nu a terminat şcoala, iar familia ei este împrăştiată din Sulina până în Grecia. S-a mutat în Sfiştofca pe motiv ca „viaţa e mai ieftină aici”. Bărbatul care trăieşte este mult mai în vârstă decât ea şi lucrează la Tulcea. Împreună au un băiat de aproape un an şi jumătate şi unul abia născut înainte de Crăciun.

Dovleci depozitaţi în bucătăria de vară a lui Igor Brăileanu.

Un câine sare pe fereastra unei case părăsite din Sfiştofca.

Zenovia şi fiul ei, Vanea, la tăierea porcului în 1988.

Odată cu lăsarea serii, găinile lui Marcu Sipatchin se suie pe grajdul de stuf şi zboară în copacul de pe marginea drumului pentru a înnopta.

Când noaptea a venit, Igor şi Zenovia Brăileanu se retrag în casă după o zi de muncă prin gospodărie. Servesc cina, scot radioul din priză şi bagă TV-ul. Urmăresc ştirile, apoi merg la culcare devreme.

Pisica Evdochiei Varabiev stă la fereastră în casa acesteia din Sfiştofca.