Dumitru Ivan – pictură



Expoziţia este deschisă pînă în 27 august a.c., la Galeria „Alianţa Artelor” din Cluj-Napoca, Piaţa Unirii nr. 2.

Un contestatar?!

După răsunătorul succes mondial de la Moscova (1958), în cadrul Primei Trienale a artei din ţările socialiste, pentru cei care puteau să vadă şi să înţeleagă mai profund sensurile evoluţiei artei devenise evident eşecul estetic al realismului socialist, aberanta pretenţie a comuniştilor de a cuceri întîietatea mondială în competiţie cu arta burgheză, transformînd Moscova în noua capitală mondială a artei după detronarea celor istorice – Münchenul, Parisul şi New York-ul. Spre sfîrşitul deceniului 6 al secolului al XX-lea începeau să fie abandonate, pe rînd, poncifele acestei mult trîmbiţate ideologii artistice. Dar, înainte ca primii absolvenţi ai noilor institute de artă create de statul comunist să accepte docil gravele ingerinţe de factură ideologică ce invadaseră cîmpul creaţiei artistice, în timp ce maeştrii supravieţuitori ai artei româneşti interbelice fuseseră reciclaţi în pateticele comisii de îndrumare a creaţiei artistice, aceştia acceptînd, în cele din urmă, dulcea tiranie a mecenatului etatist, se crease un subterfugiu arbitrar stupid, acela al purificării artiştilor după criteriul de clasă, fiind favorizaţi tinerii provenind din sînul ţărănimii şi al proletariatului. Succesul lor era garantat prin calcularea mediei de admitere cu adăugarea la notele de la probele de specialitate a aşa-numitei note la social, menită să facă departajările şi să favorizeze copiii de muncitori şi ţărani.
În aceste condiţii, pentru tînărul Dumitru Ivan (n. 18 februarie 1938 la Sighişoara), fiu al avocatului Dumitru Ivan din Cluj – cu un bunic memorandist, învăţător în Apoldul de Sus, înrudit cu Nicolae Ivan, arhiepiscop al Vadului, Clujului şi Feleacului, ctitor al Catedralei Ordodoxe arhepiscopale – şi al V. Suciu, soră a reputatului istoric burghez Coriolan Suciu, eşecul era – să spunem aşa – garantat. Compoziţia de clasă şi trecutul familiei sale nu îl recomandau să devină luptător pe frontul artelor pentru succesul noii puteri politice. Dar aceste oprelişti imorale nu au fost suficiente pentru a înfrînge cerbicia tînărului neofit.
Admis la Institutul de Artă din Cluj în anul 1965, şcoală recunoscută prin tezismul tematic al profesorilor săi, pentru a preîntîmpina numeroasele şicane politice cu care erau gratulaţi studenţii indezirabili, Dumitru Ivan se transferă la Academia bucureşteană unde se promova un liberalism al concepţiilor demn de renumele profesorilor săi cei mai reputaţi – Alexandru Ciucurencu şi Corneliu Baba. Decizie fastă şi oarecum neverosimilă, dacă n-am privi-o şi ca pe un semn de precocitate politică, care îşi are, desigur, izvorul în mediul familial şi tradiţia naţională ardeleană. Monopolul ideologic al statului se dilua treptat şi în şcoală, proces întreţinut discret de maeştrii şcolii, se prăbuşea sub asediul vehement, marcat de apetitul insurgent al primelor generaţii de absolvenţi care erau cu ochii aţintiţi dincolo de cortina de fier care ascundea arta vestului, dar scotoceau cu o imaginaţie inepuizabilă cîmpurile fertile lăsate în paragină ale artei româneşti interbelice şi, mai ales, manifestau un instinct al creativităţii artistice în căutarea libertăţii, refuzînd supliciul oricărei docilităţi comportamenale.
Didactica partidului s-a tocit, pierzîndu-şi orice conţinut de clasă, mai ales după decesul liderului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, în anul 1965. Resortul economic nu mai era suficient pentru a struni eşaloanele nărăvaşe care îşi rafinau cultura şi concepţiile estetice chiar în sînul stimulativ şi concurenţial al noilor instituţii culturale create de statul comunist şi participarea jurizată la expoziţiile periodice organizate de breasla artiştilor plastici, care mai descoperiseră un rafinament al seducţiei metaforice în ambiguitatea mesajului şi în poli-semantismul formal al expresiei plastice. Exemplele nu încetau să se multiplice: Ion Pacea, Ion Nicodim, Ion Bitzan, Ion (Alin) Gheorghiu, Ion Sălişteanu, Traian Brădean. Era deja greu să aplici eticheta blasfemiantă de artist formalist în multitudinea proteică de forme şi formule care schimbau peste noapte relieful eteroclit al artei naţioale, pe măsură ce breasla artiştilor a dobîndit treptat un periculos – pentru regim – caracter autocefal, scăpînd de sub influenţa directă a instituţiilor constrîngătoare ale statului.
La Cluj, Dumitru Ivan s-a hotărît repede, neavînd din prea multe alternative de ales: să urmeze calea dramatică şi însîngerată a tînărului său profesor, Kadar Tibor, care s-a sinucis prin spînzurare, în mijlocul atelierului său, după ce şi-a aşezat de-a lungul pereţilor întreaga sa operă, sau să procedeze precum celălalt profesor al său, pictorul Radu Maier, care a emigrat în Germania. Protestul său de neofit a fost mai puţin ostentativ, mai discret, mai elaborat. A părăsit mediul artistic al Clujului în beneficiul unei opţiuni generatoare de mai multă libertate. Ca pentru orice român ardelean, aceasta părea că vine de la Bucureşti. Mediul artistic bucureştean i-a adus cîştigurile scontate, în primul rînd o soliditate a meşteşugului, o infuzie puternică de tradiţionalism structural şi modernitate rezervată, redusă la modelele artei româneşti interbelice, alimentînd refuzul incongruent pentru moment de a se aventura pe terenurile mişcătoare ale oricărei formule de expresie teziste.
Climatul bucureştean al artei i-a fortifiat opţiunile naturale, i-a dezvoltat abilităţi adormite legate de culoare şi de construcţia formei, i-a întărit sentimentul şi certitudinea apartenenţei civile la un grup intelectual proteic, i-a alimentat responsabilitatea şi conştiinţa profesională. Profesorii săi bucureşteni, Petre Dumitrescu sau Florin Mitroi, i-au întreţinut vocaţia unei modernităţi rezolute, o disciplină a gestului care îi lăsau libertatea de-a recurge, de fiecare dată cînd simţea nevoia, la miracolul oferit de maeştri precum Alexandru Ciucurencu sau cei din şcoala lui.
După absolvire (1966), Dumitru Ivan s-a întors la Cluj cu lecţia marii picturi de culoare asimilate. Aceasta contrasta puternic cu habitudinile şcolii clujene, oripilată de tonurile pure şi contrastele vehemente de culoare. Atavismele müncheneze sau academismul bavarez mai rezistau, inocente, într-o poetică a realismului difuz preferată servil de profesori la sugestia clasei politice, acordurile languroase ale griurilor colorate supravieţuiau, după ce întregul edificiu fusese de mulţi ani mistuit de flăcările revoluţiilor besmetice ale marilor torţionari Van Gogh, Gauguin, Cezanne, fovişti sau expresionişti care se hrăneau cu culoare şi scoteau pe gură flăcări.
Urmele acestui magistral incendiu le-a domesticit în lucrările sale prin intermediul picturii don-quijoteşti a boierilor regăţeni, o pictură a simţurilor pline şi active, acordată unui trăirism conceptual, care regăsea în artă atît varianta sa epicureică, cît şi nobleţea aristocrată, pîrguită din punct de vedere social, a precursorilor interbelici. A redus axele artei sale la coordonatele unui loc geometric în care se întîlnesc, într-o expresie ideală, acorduri simple de culoare, contraste de complementare, activate printr-un polisenzorialism cromatic al cîmpurilor cromatice adiacente, o tectonică a suprafeţelor rafinată grafic şi gestual, un solid edificiu structural al compoziţiei care ţine în viaţă (echilibru vital) întreaga încărcătură cromatică. Aproape un deceniu a urmat această cale a limpezirilor, un interludiu de timp prea scurt pentru a defini o operă închegată şi definitivă.
Anii care au urmat straniei perioade de relaxare ideologică pînă în 1972 au fost insuficienţi pentru a constitui barajul inexpugnabil aşezat în faţa unui nou diluviu ideologic care se revărsa orchestrat sub asediul propagandei de partid. Sînt anii unei recluziuni acceptate cu stoicism, dar şi ani de derută istorică, resimţită, ca atare, in corpore, de întreaga breaslă a artiştilor plastici. În aceste condiţii, pictorul îşi readuce în minte exemplele primilor săi profesori clujeni Kadar Tibor şi Radu Maier. Plecarea sa în America, în 1983, semnifică o soluţie ambiguă existenţial şi artistic: era un exil autoimpus, o sinucidere artistică, un protest existenţial şi o evadare din universul insalubru conceptual în care se instalase regimul. La intersecţia lor era soluţia morală, adică refuzul cu orice preţ al dedublării şi minciunii oportuniste şi conjuncturale.
În mod paradoxal, soluţia americană i-a activat artistului sensul protestatar al operei, acesta trecînd, cu arme şi bagaje, într-o altă lume, străină, indiferentă, altfel educată, ostilă chiar concepţiilor sale. Caracterul acesta protestatar, cu riscul de a agrava propria sa condiţie existenţială şi a greva asupra artei sale, confirmă propria zicală, anume aceea că nimeni nu este profet în ţara lui!
În patria de adopţie, Dumitru Ivan devine un… contestatar, continuînd să înţeleagă arta ca un florilegiu al simţurilor înnăscute, refuzînd barbaria sîngeroasă a sistemelor estetice care străbat seismic artele de peste Ocean. Privită astfel, în America arta sa este pur românească, un produs de export, certificată ecologic prin apartenenţa sa la părinţi europeni iluştri, izvorînd cristalin din arta unei epoci cutremurate a modernităţii europene, însuşită şi legitimată de istoria artelor şi, în mod paradoxal, recunoscută ca atare, înainte de noi înşine, europenii, de receptivitatea americană. Plecînd în America, pictorul a regăsit un paradis pierdut exersat virtual, în contrast cu epopeea glorioasă a noului continent.
Cît îi va trebui oare Noii Americi să-l redescopere?
VASILE RADU

sursa:

Silvia Suciu
Director executiv
S.C.A.T.
0264590041

www.artexpert.ro