Edvard Munch ou l’Anti-Cri @ Pinacothèque de Paris

Expoziţia de la Pinacoteca Parisului ilustrează ipoteza lansată de Kynaston McShine, curatorul expoziţiei Edvard Munch: The Modern Life of the Soul deschisă în 2006 la MoMA: toată lumea cunoaşte Strigătul, un icon al artei moderne, dar nimeni nu a înţeles că Munch este mult mai mult decât atât. Strigătul este o alegorie a agnoasei existenţiale şi a omului modern. O femeie pe un pod ţine mâinile la cap şi ţipă. Un ţipăt lung, paroxistic, insuportabil. Întreaga creaţie a norvegianului stă sub semnul alienării, angoasei, disperării. Pictura lui Munch apare ca un labirint cu sens unic. Puctul terminus este sufeinţa, restul ieşirilor sunt blocate.

Cum singur mărturisea la şaptezeci de ani, drumul lui Munch a mers totdeauna pe marginea prăpastiei. La cinci ani şi-a pierdut mama, răpusă de tuberuloză. Mai târziu, din cauza aceleaşi boli moare şi sora care l-a crescut. El însuşi a suferit de o sănatate fragilă şi toată viaţa a fost marcat de fobii şi boli. Se temea să nu înebunească, era hipohondru, avea agora-fobie, claustrofobie, se temea de munţi. A încercat să se relaxeze căutând locuri pustii, de prefeinţă la câmpie. Locuieşte la Oslo, singur şi încă din adolescenţă se refugiază în pictură. Era singura manieră în care se putea exeterioriza, singurul lucru care nu-l înspăimânta. Viaţa şi creaţiile norvegianului Edvard Much stau sub semnul tragicului, angoasei şi disperării. Sunt halucinate, apăsătoare, nişte creaţii de stare care privite te trimit într-o lume colorată, dar prea tristă pentru a fi măcar suportabilă. Primul artist expresionist, Munch este considerat printre fondatorii noii viziuni estetice ale artei morderne.