– Sunt nascut in Baia Mare (21.09.1978). Am facut liceul de arta acolo, apoi am venit in Bucuresti, unde am picat examenul de admitere, fiindca eram precoce si monstrii sacri ai Universitatii de aici nu m-au vrut. Asta desi nu trebuia sa fiu examinat, pentru ca eram premiant la olimpiada si nu necesitam examen; dar erau vremuri tulburi si birocratie mare. Nu mi-a placut Clujul (orasul), dar am mers acolo si am avut parte de o scoala buna, de profesori comunicativi, de un mediu excelent si de colegi preocupati de arta contemporana. M-am intors in Bucuresti fiindca e un oras mare, unde poti sa te retragi, sa ai parte de oarecare independenta, de informatie suficienta si mai ales de evenimente diverse. Nu consider ca sunt un reprezentant al Scolii de la Cluj, asa cum a fost perceputa ea in strainatate, ca brand ce insumeaza artistii promovati de Galeria Plan B, desi am preocupari similare la nivelul limbajului vizual. Nu sunt reprezentantul nici unei scoli sau al vreunui brand artistic si am fost/sunt influentat de arta clasica si contemporana, mai degraba decat de o zona geografica. Ca orice artist, sunt preocupat sa am vizibilitate maxima, adica munca mea sa fie expusa, vazuta, discutata. Faptul ca sunt unde sunt si am ajuns sa fiu expus in New York reprezinta un accident pregatit de multa munca. In definitia mea pentru ceea ce inseamna artist, un loc important il are generozitatea. E coloana vertebrala a unui artist in viziunea mea, chiar daca suna a cliseu de emisiune nereusita la un post TV cultural de stat. De aici si proiectul Laika. E un proiect in totalitate privat, sustinut de mine in Bucuresti, din pusculita mea, iar in Cluj e sustinut de Marius Bercea si Vlad Olariu. L-am gandit de la inceput in formula asta, adica 2 spatii, unul in Cluj si unul in Bucuresti, din dorinta de a avea vizibilitate in cele mai OK orase din Romania. Politica spatiului e de a expune proiecte ale artistilor emergenti, promovarea lor in reteaua de arta contemporana la care noi suntem conectati, iar din partea artistilor deja formati avem pretentia la proiecte experimentale care nu au avut sansa sa fie prezentate sau nu se preteaza expunerii in spatiile/galeriile comerciale. Laika e un artist run space nonprofit, sprijinit in totalitate din fondurile noastre. In felul asta, nu depindem de nimeni si avem independenta completa. A fi experimental e singura sansa a unui artist in zilele noastre. Indiferent ca vorbim de colaborari aparent imposibile, adica spatii comerciale – spatii underground, sau la propriu, vorbind despre arta pe care un artist o practica. Mai e o problema: nu cred ca exista periferie in arta, exista doar management bun sau defectuos.

– O posibila corectura la intrebarea precedenta. Mai este, azi, Clujul provincie artistica, sau a devenit centru iradiant? Explica.

– Vorbind despre Cluj, un rol important il are scoala de acolo, care a reusit sa aplice si sa promoveze programe de schimb intre studentii Universitatii si institutii similare din Europa. In felul asta, din 1998, un numar foarte mare de studenti a avut parte de burse foarte bune. De asemenea, un rol foarte important in promovarea artei din Cluj, in zona de industrie artistica, adica galerii, targuri de arta, l-a avut Galeria Plan B si artistii implicati in crearea acestui spatiu. Sunt 2 institutii care au militat separat, dar au avut acelasi rezultat. Adica expunerea unui mediu artistic pe care strainatatea l-a considerat exotic, incitant. Si fiindca Romania nu a avut parte de management artistic nici pana la momentul Cluj, nici dupa, atunci cand se vorbeste despre arta romaneasca in strainatate, se vorbeste de obicei despre Cluj. Deci nu prea e provicie, cultural vorbind. Bucurestiul e provincie deocamdata, din acest punct de vedere, fiindca “agentii culturali” nu aplica un management de calitate. Acum, in Romania, lumea e cu ochii la ce se intampla in Cluj. E un exemplu remarcabil in ce priveste comunicarea, impachetarea si promovarea unui produs cultural. Ar fi bine sa reziste in timp, fiindca deocamdata atentia acordata zonei est-europene a fost mai degraba tributara unui val, unui trend, mai putin unei traditii. Vom vedea in timp ce se intampla cu arta romaneasca.

– Tu ai cautat Slag, sau Slag te-a gasit pe tine? Trebuie sa fie artistul de azi si managerul propriei opere?

– M-a gasit. Adevarul e ca sunt destul de retras si nu am facut eforturi foarte mari in a-mi promova munca, desi asta nu e o calitate. Da, e necesar sa stii macar notiuni minime de ce inseamna a-ti promova munca sau a te pozitiona intr-un fel pe o piata. E necesar sa cunosti ce se intampla in industria de arta internationala, sa cunosti nume de artisti care sunt manipulati in zona asta, sa cunosti galerii si sa le observi parcursul ori strategiile, sa vezi ce evenimente sunt promovate de institutiile culturale si cum sunt promovate. Sunt minime repere pentru a fi functional azi.

– Esti nu doar Mircea Suciu, ci si coperta unui numar din “ARTnews”, probabil cea mai veche si mai prestigioasa revista de arta a lumii. Poti explica ce a insemnat, din punctul de vedere al carierei tale, aceasta promovare mediatica?

– Revista… nu stiu daca a avut sau nu un efect. Il presupun, am auzit reactii de peste Ocean. Cand s-a lansat numarul respectiv eram deja in Romania si nu am putut sa savurez reusita asta cum trebuie. Mi-a povestit Dumitru Gorzo reactii ale artistilor pe care i-a intalnit acolo. E o mare frustrare pentru un tip nativ american care se chinuie sa aiba parte de atentie in New York si vine unul din Romania, tara despre care nu stie mare branza, si e bagat in seama in felul asta. E un succes pe care l-am trait destul de ciudat, cata vreme in Romania nu a fost mentionat deloc pana acum in zona de media sau altfel. Am primit trei laude si un zambet amar de la colegii artisti. Si atat. In New York si in alta parte e o oarecare certificare sa fii promovat in felul aceasta. Intri in atentia unei palete mai vaste de oameni interesati de arta.

– Exista, in ceea ce te priveste, o unanimitate generoasa: esti posesorul unei viziuni puternice, rascolitoare, originale. Vocile care te critica, mai putin concertate, vorbesc despre un exces de academism cand vine vorba de tehnica. Mai putem sa separam azi subiectul de stil, ce-ul de cum? Unde vreau sa ajung… Ar putea Mircea Suciu, daca piata i-ar cere-o, sa picteze aceleasi lucruri altfel? Ti-ai pus vreodata personalitatea si viziunea in paranteza de dragul vreunui comanditar? Detaliaza, daca e cazul!

– Felul in care pictez, desenez, filmez sau fotografiez are un aer cert de factura clasica. Nu ma intereseaza neaparat o maniera cu totul noua de a ma exprima. E un fenomen ce se intampla treptat si de fapt viziunea, nu modalitatea, e cea care conteaza. Ideea si nu specificul unei tehnici te face interesant. A trecut vremea unei revolutii radicale in ce priveste tehnica. Acum, in situatia unui post-postmodernism in care s-au amestecat toate, nu exista modalitati mai OK sau mai putin OK care sa te impuna pe o piata. Il citez pe Gormley, gandindu-ma si la Lucian Freud, Goya sau la altii: “Sunt umanist, ma intereseaza tot ce priveste fiinta, ma intereseaza corpul uman”. E un citat aproximativ, dar ma regasesc aici. Academism? Daca eu as fi o academie. E o maniera realista, fara sa fiu realist. Eu inventez culoare, nu pictez dupa culoarea locala. Sunt marcat de afirmatia “Pictura e un proces mental” (Leonardo Da Vinci). Ca sa ma explic, eu pictez dupa imagini alb negru pe care le recolorez. Chiar daca sunt formalist, acest proces ma transforma intr-un artist interesat de zona conceptuala. Nu pot sa lucrez la comanda si nu am facut asta, chiar daca acum ani de zile am fost free lancer in publicitate. Am functionat aproape schizoid. Ce fac pentru mine e una si ce am facut atunci pentru o companie sau o agentie era alta treaba.

– O intrebare care bantuie adolescenta profesionala a oricarui reporter: crezi in modele? Mai are Mircea Suciu modele artistice, acum, cand deja e consacrat?

– Nu sunt consacrat. Sunt la inceput de cariera artistica si ma aflu intr-o situatie fragila in ce priveste pozitia mea in arta internationala. Poate o sa devin ceva, cineva, la un moment dat, daca reusesc sa fiu coerent si sa ma reinventez, sa evoluez in timp. Am 31 de ani, iar artistic vorbind, asta e echivalentul varstei de 18 ani “umani”… hmm. De abia acum incepe nebunia si sper sa am cap sa ma organizez cum trebuie. Modele am avut si poate o sa mai am. Am pornit cu modele din avangarda Scolii de la Paris, Modigliani, Soutine, Utrillo, Rouault, mai devreme chiar Toulouse-Lautrec. Sper ca pe langa partea de viciu sa imi fi ramas si ceva bun din ce au facut artistii astia. Acum ii admir pe Michael Borremans, Lucian Freud, Raymond Pettibon, Paul Mccharty, Guilbert & George, Pavel Athamer si mai sunt.

– Majoritatea tablourilor tale pun in scena subiecte anxiogene, perspective angoasante (la limita – chiar macabre). Este asta o forma de blindare, de corectare a unei vulnerabilitati genetice sau capatate biografic, ori, pur si simplu, dilatarea ochiului tau “vates” si o nevoie de comunicare a ceea ce vezi dincolo?

– Pentru mine arta e dramatica si nimic nu mai conteaza in afara de asta, caut sa storc emotii, sa construiesc imagini tulburatoare, fiindca istoria umanitatii e formata dintr-o serie de evenimente extreme care au condus la evolutie. Asa ca nu pot sa reflect decat lucrurile, evenimentele, atmosfera din zona intunecata a umanitatii. De fapt cea adevarata. Suntem animale care s-au retras in spatii artificiale si nu au uitat deloc sa actioneze violent, brutal, de cate ori trebuie si chiar cand nu trebuie. Problema e ca nu putem sa ne recunoastem natura din noi si de aici terapia prin arta. Evident ca nu e o forma fara fond ceeea ce fac. Munca mea, vorbesc de ultima perioada, pe care o certific ca fiind intr-adevar aproape de viziunea ce ma bantuie, are un punct de plecare evident personal, ascunde experienta mea, reflecta trairile mele raportate la subiectele pe care le reprezint.

– Eu, cel putin, as vrea sa te vad pe simeze mai des. Am privit o parte din uluitorul tau atelier si am ramas, cum zice frantuzul, “sur ma faim”. Prin urmare, ai vreun proiect (expozitional, dar nu numai) legat de Romania?

– Nu sunt interesat sa fiu expus in Romania pentru moment. Fac efortul sa fiu inregimentat intre artistii contemporani functionali si recunoscuti. Romania nu e pregatita decat sa contemple arta pe care o facem, nu si sa o sustina. Nu vorbesc de latura financiara, ci de promovarea institutionala. Totusi, stiu ca am datoria sa fiu prezent si aici, dar astept un moment special si un spatiu pe masura.

Pentru moment plec in New York, unde voi sta o perioada, rastimp in care vreau sa experimentez si sa traiesc arta contemporana.

Interviu de Daniel Nicolescu Material preluat de pe  www.zf.ro