Onisim Colta
„Cu o mână de asemenea «băieţi cumsecade» plastica românească s-a putut înălţa la zenit, dincolo de orice naufragii conjuncturale…” [1]
Andrei Pleşu
George Mircea este un artist tânăr aflat la vârsta la care congeneri de-ai săi îşi dau toată silinţa, cu puţine excepţii, să strige tare, să se facă auziţi şi văzuţi, să fie originali, actuali şi, cu orice preţ „contemporani”. Or, revistele, de la noi sau de aiurea, care promovează cu emfază arta contemporană ne şi lămuresc destul de repede despre arta care „merită” acest nume.
În aceste vremuri de „dezgrăniţuire a realului”, a „totalei de-grăniţuiri a artei” şi de „de-grăniţuire a artistului însuşi” şi a „extremului pluralism al stilurilor, programelor şi teoriilor” George Mircea nu-şi pierde simţul bunei orientări. Degringolada generală, criza din sfera artei contemporane unde „«Arta» e dublată de «non-artă», triplată de «anti-artă», risipită în categoria «ambientului», serializată, dusă în sfera industriei, democratizată până la kitsch, desolemnizată până la design etc.” [2] , nu-l clatină.
Comparativ cu îndrăznelile generaţiei sale, dornică de „artă avansată” George Mircea exersează o îndrăzneală pe dos. În loc să „acceseze” latura exhibiţionistă, soluţia scandalului care captează atenţia şi asigură rating-ul unei lumi cu sensibilitatea tocită, el îşi asumă îndrăzneala ascultării, a cuminţeniei şi a tăcerii respectuoase. Asemeni unor foarte puţini înaintaşi ai săi el înlocuieşte „extensia vizuală la care conduce imaginaţia, prin intensitatea unei disciplinate monotonii”.
Dumnezeu i-a dat o structurală, intimă alcătuire, aflată în perfectă consonanţă cu a maestrului său din şcoală, Horia Paştina, care e, poate, cel mai silenţios dintre membrii grupului Prolog. Acest fapt i-a înlesnit o armonioasă şi fertilă relaţie de comunicare maestru-ucenic.
George Mircea îmbrăţişează firesc o atitudine faţă de artă, întâlnită tot mai rar în lumea în care trăim, care-şi asumă starea de „studiu ca disciplină a unei bune aşezări, o tehnică a optimei instalări (…) a bunei orientări spirituale, având drept unic reper prestanţa magistrală a tradiţiei”. Cum ar spune Pleşu – tradiţia ca „instanţă morală care te împiedică să aluneci într-o egolatră suficienţă” [3] .
El se numără printre cei puţini, mai ales din generaţia sa, care consideră că rostul picturii e împlinit doar când realitatea ei „trimite dincolo de propria ei limită”.
Firul de care se leagă subteran soluţia plastică a tânărului artist e cel care trece de la moştenirea picturii romane prin cea paleocreştină, apoi prin cea bizantină, prin Andreescu şi, până la urmă, prin orientarea neobizantină şi în mod special prin Prolog. Pictura lui e o fericită cununie între „fondul nostru latin”, prin pictura romană cu „realismul” ei, şi fiorul adus de stihialul bizantin specific răsăritului ortodox. Se cuvine să nu uităm de componenta impresionistă, pe linia lui Dărăscu pe care o incumbă formula plastică adoptată de artist. Un impresionism, cu inflexiuni nabiste, care nu e privit – cum ar spune Francastel – ca „un episod punctiform în istoria artei europene, ci expresia unui tip de viziune şi a unui limbaj valabil în sine, ca orice descoperire stilistică. Acest tip de limbaj (…) poate fi folosit oricând, fără riscul anacronismului”. [4]
Artistul apelează la figura umană rarisim, doar în cazul unor răscolitoare „melancolii”. Natura statică e opţiunea sa dominantă şi cea mai fertilă în creaţia sa. Peisajul pare să ocupe locul secund. El operează cu motive modeste cum este cel al fructului, al mărului, al strugurelui. Realismul său nu se rezumă la sine, nu e „pură prezenţă a realului ci transparenţă a lui spre o realitate de dincolo: nu o prezenţă în sine, ci locul unei prezenţe”. [5]
Aglomerările de fructe, de mere de nuanţe diverse, sunt parcă preluări peste timp ale unor naturi statice din pictura romană şi investite cu sarcină spirituală. S-ar putea spune despre naturile sale statice cu fructe că sunt luate de pe mesele alexandrine, ridicate din ambianţa dezmăţului dintr-un timp al decadenţei şi convertite în vehicule purtătoare de semnificaţii înalte, că sunt mutate „pe mesele bizantine ale «pomenirii» iertătoare”. [6] Mesele sale cu poame, peste care pluteşte duhul îngerului devin jertfe de bucate, adevărate „Altare”.
restul www.romaniaculturala.ro
Recent Comments