Foto: Cristian Opriş, „Comments on a Famous Portrait”
Cum piaţa de artă este neagră spre gri, după atâtea decenii, valorile nu prea pot deveni fluide, adică reintroduse în circuitul financiar. Iar pentru că este nevoie de cifre puse în dreptul lucrărilor de artă, fiecare artist şi-a stabilit aleatoriu o cotă înaltă, însă pe care nu o prea poate atinge nici el foarte des, aşa că stă cu marfa blocată în atelier ori expusă-parcată prin case mai importante până s-ar putea vinde.
Este ştiut că piaţă de artă a fost dominată de gusturile doctorilor sau a unor politicieni care primesc ori chiar cumpără ocazional artă. Ideea că cineva vede o lucrare a unui artist într-un cabinet ori casă de doctor vine ca o confirmare a valorii acelui artist. Nu prea poţi combate într-o comunitate aşezată valoarea unui astfel de artist ajuns într-o astfel de colecţie, pentru că orice criterii estetice ai pune la bătaie nu îngenunchează argumentul priceperii acelui doctor colecţionar cu gusturi fine. Aşa că numele „bestsellerurilor” ce nu pot fi verificate, ale pieţei de artă se termină de câteva decenii încoace de cele mai multe ori cu „eanu” şi cu „escu”. Asta atunci când nu e vorba de preferinţele lui Adrian Năstase pentru Vasile Grigore, ori ale lui Traian Băsescu pentru Ioan Nemţoi. Iar vânzarile acestor artişti se fac mai ales în preajma zilelor de naştere ale personalităţilor care-i gustă atât de oficial.
Au existat totuşi puţine momente de lumină în bezna pieţei de artă. Unul s-a întâmplat odată cu naşterea Muzeul Naţional de Artă Contemporană când s-a hotârât o listă de achiziţii publice. Atunci artiştii au procedat identic. Adică au zis că preferă să vândă lucrările muzeului, chiar dacă pe mult mai puţini bani decât cota lor, numai să „ajute” la educarea gustului fin.
Şi uite aşa au existat mereu două preţuri, cel afişat şi cel de cumpărare, diferenţa fiind una cam sesizabilă.
Panica s-a cam produs atunci când tinerii artişti au început să vândă la preţuri considerabili mai mari decât vechii maeştii intraţi cu un picior, dacă nu cu ambele în istoria artelor româneşti. Nici chiar riscul de investiţie al artei tinerilor artişti nu a făcut ca preţurile-cotele de încredere ale acestora să nu le întreacă cu mult pe acela ale maeştrilor lor. Poate şi pentru că în afara vânzărilor pe alte pieţe de artă decât cea românească, aceştia au fost colecţionaţi mai ales de personaje din zona bancară şi cea a publicităţii din ţară.
Fără doar şi poate din această nevoie a apărut ideea caselor de licitaţie de artă. Care au început să facă lumină, pentru unii prea curând, iar pentru alţii prea târziu.
Însă despre cota obţinută de artistul contemporan în urma unei licitaţii de artă, în episodul următor.
Modernism.ro te invită la primul sezon, al primului serial original despre galeriile de artă contemporană românească.
Cât de coloraţi sunt banii din arta contemporană românească şi ce fel de importanţă are această culoare te vei dumiri cu puţin ajutor.
Şi pentru că ştim că te interesează mai ales cine se află în spatele galeriilor de artă sau în umbra artiştilor bine cotaţi Modernism.ro îţi va reda vederea în infraroşu. Iar dacă nici aşa nu vei reuşi să vezi nu rămâne decât să citeşti fiecare episod sau să renunţi la astfel de griji inutile pentru că ai atâtea altele de făcut.
In gral,,cotele facute innainte de revolutie ,cind ,vrem nu vrem arta plastica era de stat,de stat ,,jos”,majoritatea artistilor erau cumparati de sindicate ,Partid,etc.deci existau cumparatori de stat,lucru foarte rar pe piata de vest ,unde asa ceva e foarte rar,dar,in acelasi timp,la mare cinste.Asa zisele cote erau date de relatia cu Partidul,cu secretarul de Partid al uniunilor de creatie,de bisericute care se mincau cu fulgi cu tot.Daca aveai de ex .un frate ministru erai,,genial”;daca erai ,,ilegalist” la fel;desi printre ambii existau reale talente. Si mai era o categorie-cei care au cochetat fiind de origina slava ,cu evident stiti dvs cu cine-cu organizatiile militare ale estului ,in evidenta ,,ilegalitate”,adica servicii secrete rusesti,mascate in ,,Ajutorul rosu” si etc .In strainatate plecau numai oamenii,, seriosi” ,cu o sanatate a dosarului ce friza vidul in comparatie cu microorganismele,dosareevident ale unor origini foarte sanatoase. .Din pacate printre acestia au proliferat artisti care se puteau apuca de facut altceva-o strungarie,un sofaj de autobuz,etc.Mai mult-asta din auzite de la regretatul pictor Kinski-daca pictai in culori mai tari,venea un delegat rus care-ti spunea privindu-ti lucrarea-stinge aici,pune gri.Si,asa toata pictura romaneasca a devenit lipsita de culoare si plina de griuri (dar nu de tente rupte,ci de griuri din noir d”ivoir rupt cu alb).Tot de la un ghiseu al atel dsale din Calea Victoriei-pasajul Villagros,acelasi delegat dadea banii ptr artisti.Daca nu te regaseai pe lista,era,,nasoL”.Pictorii,gen Pallady,si alti mari maestri ,fusesera dati afara din ,,sindicatul” artistilor ,si-si vindeau lucrarile in talciocuri,sau pe la Piata Kogalniceanu.Si asa au inceput falsele cote ,care au proliferat pina la revolutie…Mai e de povestit mult..