A te considera o “insulă” într-un statement de poziționare a instituției tale artistice este depreciativ, anti-inspirațional atrâgând de la sine naufragiații.
S-a întâmplat de curând ca două dintre vocile care reprezintă două distincte galerii de artă bucureștene (aflate la momente aniversare) să le descrie pe acestea ca insule de cultură.
Această (auto) percepție nu le este folsitoare ci mai curând le dăunează mărturisind stadiul juvenil al vârstei lor culturale.
Acest clișeu este perpetuat încă de peste douăzeci de ani. În lumea ascunsă după Cortina de Fier a existat această formă de rezistență prin insule de cultură. La douzeci de ani după redescoperirea Noii Europe lucrurile nu ar mai trebui să fie regionalizate.
Exemplul de notoriate al reușitei este Plan B din Cluj și din Berlin care a depășit chiar și timiditatea altui clișeu, acela al sindromului cultural “centru-periferie”.
Cine intră în competiția pieței artistice internaționle trebuie să se comporte ca cel puțin egal cu ceilalți jucători, fără a se autoizola, ori a se ascunde după zidurile bastioanelor de protecție în fața inculturii.
Atitudinea de “un zugrav”este suavă dar nu este competitivă artistic. A sta și a aștepta ca artist ori ca instituție de artă să îți fie descoperită insula de cultură este retrograd când piața este a jucătorilor și a mai multor scene active simultan.
Foto: Ciprian Muresan, The End of Five-Year Plan 2004, sculpture, human size wax
nu pot sa suport ”opera de arta” prezentata mai sus in fotografie, oare in tara asta nu se stie ce e un original si ce e o imitatie? a auzit cineva de Mauritio Cattelan si Al noualea ceas ?
draga dana, priveste te rog mai atent lucrarea lui Ciprian Muresan si, mai ales, nu te grabi – sunt foarte multi cei care au auzit de cattelan si, cu siguranta, si mai multi cunosc lucrarea despre care vorbesti tu. asta ar cam fi raspunsul la cea de-a doua intrebare. raspunsul la prima e continuta chiar in numele celui care-ti scrie.