Dialog cu Maxim DUMITRAŞ
Talentul incontestabil al lui Maxim Dumitraş este acela de a crea instituţii vii, ce poartă nume precum Muzeul de Artă Comparată, Art Forest, ori acela de a apropia artişti – chiar dacă aceştia sînt de diferite culori sau şcoli de gîndire artistică – şi, mai ales, de a alcătui cu pricepere una dintre convingătoarele scene alternative ale artei contemporane româneşti. Maxim Dumitraş are un destin artistic fericit, împlinit şi bogat în opere. Poţi vedea asta din uşurinţa cu care realizează, de peste 18 ani, manifestări artistice, din naturaleţea cu care se exprimă, de peste 30 de ani, în orice material, de la piatră pînă la hîrtie. Iar demonstraţia sa decisivă este hotărîtă de meşteşug, atribut destul de puţin prezent printre formele artei contemporane, devenit în sine o formă de frumuseţe a artei lui Maxim Dumitraş. După trei decenii de creaţie artistică, Maxim Dumitraş consideră că „uneori e suficient un semn“ pentru a reprezenta ceva, preferînd să rămînă aproape de dealuri, în Sîngeorz-Băi, deşi îşi realizează cele mai multe opere în străinătate.
După 30 de ani de creaţie artistică, regreţi ceva încă nerealizat?
Regretele ar fi că am multe lucrări în străinătate, iar în România, foarte puţine, şi acelea realizate mai ales în simpozioane. Ar trebui să se ajungă şi în România la înţelegerea că nu trebuie să faci o horă ca să reprezinţi Unirea, uneori e suficient un semn. Din păcate, la noi în ţară continuă trasul sforilor. Din acest motiv, chiar şi marii artişti nu au lucrări monumentale, mă gîndesc la George Apostu, la Paul Neagu şi la alţi artişti care ar fi putut să facă lucrări de anvergură şi în interiorul ţării noastre. În România, încă nu am scăpat de busturi, de ecvestre (chiar şi astea puţine).
Cam ăsta ar fi regretul, absenţa unor lucrări monumentale, dar după cum funcţionează politica şi concursurile, nu prea cred că am şanse.
Piatră, lemn, metal, ceramică. Ai vreun material preferat?
Am început cu lemnul, el este fratele meu, şi cînd spun am început, mă refer la copilărie. Apoi am trecut prin marmură, piatră de diferite esenţe, acum cred că mă reprezintă foarte bine bazaltul, granitul, andezitele. Am fost într-un simpozion în Fuerteventura, în Spania, şi acolo m-am întîlnit după douăzeci de ani cu sculptorul Nicolae Fleissig. El m-a ajutat, m-a învăţat tehnica granitului, o tehnică aparte. Granitul e un material serios, necesită multă pricepere şi, bineînţeles, idee.
Îmi plac lucrările monumentale, dar, în acelaşi timp, mă preocupă şi efemerul, pentru că şi granitul, în 50.000 de ani, tot efemer este, am cîteva „jocuri“: acţiuni serioase cu efemerul, în care vreau să surprind o secundă fără pretenţii de muzeu, de piaţă publică sau de monument.
Ce importanţă are perfecţiunea tehnică pentru realizarea obiectului artistic?
Depinde de ce vrei de la obiect. Îmi aduc aminte că, atunci cînd eram ucenicul profesorului Moţu Nistor, la Cluj, cu care am învăţat desen, meserie, făceam lucrurile atît de impecabil tehnic, încît deranjau. Mi-au trebuit vreo 30 de ani pentru a scăpa de acea perfecţiune tehnică. Cunosc artişti care lucrează tehnic atît de bine încît pierd scînteia artistică. În general, mă feresc să fac lucrurile foarte tehnice, dar repet, depinde şi de idee.
Există un moment al recunoaşterii artistice Cînd vine el?
Habar nu am, nu mă preocupă asta. Dacă vine, vine, dacă nu, nu.
Ai refuzat vreodată comenzi de artă?
Am refuzat foarte multe, nu se legau de preocupările mele, prin urmare, nu puteam să fac ceva, fără plăcerea de a face. Acum demersurile mele plastice ţin de idee, nu mă interesează figurativul.
Te-ai implicat şi în susţinerea artei tinere contemporane din România. În ce fel?
Am făcut cîteva simpozioane cu tineri artişti, mă interesează mult fenomenul artei contemporane a tinerilor, îmi place că nu mai au prejudecăţi, au libertate, au deschidere. E minunat că au scăpat de ceea ce noi nu am scăpat, chiar dacă eu nu am fost prins în comenzi sociale, ideologice, dar ştiu că mulţi artişti au fost prinşi în tot felul de „Cîntări ale României“ şi alte lucruri triste pentru arta contemporană românească.
Mă bucur că tinerii încep să fie cunoscuţi în lume, e foarte important. Începînd cu anul viitor, voi încerca să ofer şi o bursă unui tînăr artist, căruia am să-i ofer toate condiţiile de muncă şi de trai, de la pînze la loc de dormit, apoi să-i editez un catalog, singura obligaţie a tînărului artist să fie aceea de a face la final o expoziţie personală.
Aproape de dealuri, de forme
Poţi să-ţi imaginezi demersul tău artistic fără întoarcerea permanentă la Sîngeorz-Băi sau fără Muzeul de Artă Comparată?
Obişnuiesc să spun că Sîngeorz-Băi pentru mine este atelierul, sursa de inspiraţie, locul unde sînt aproape de dealuri, de forme. Cred că nu aş putea concepe să părăsesc definitiv acest spaţiu. În ultimii ani, merg destul de des în afara României, uneori chiar trei-patru luni pe an, şi de fiecare dată mă întorc cu mare drag.
Care a fost perioada cea mai îndelungată pe care ai petrecut-o în străinătate?
Am avut lîngă Toulouse o rezidenţă de patru luni, spaţiul era excepţional, aducea mult cu Sîngeorzul, undeva între dealuri, aproape de Pirinei, aşa că nu m-am simţit departe de Sîngeorz-Băi. Am mai fost timp îndelungat în Germania, lucruri minunate sînt şi acolo, dar rădăcinile mele sînt aici şi acesta este spaţiul pe care eu vreau să-l cercetez.
Mai nou, Sîngeorz-Băi nu poate fi gîndit fără Muzeul de Artă Comparată. Cît din viaţă ţi-a furat Muzeul de Artă Comparată?
La începuturi era un simplu punct muzeistic, pe care l-am preluat prin anii ’79-’80. Era o casă veche donată de Solomon Haliţă, fost prefect al judeţului şi întemeietor al învăţămîntului românesc, împreună cu Spiru Haret. În acel punct muzeistic, erau mici expoziţii de etnografie, bazate pe tradiţii în agricultură, pe industria păstoritului şi a textilelor. Am dărîmat acea clădire, am lăsat doar ce putea fi recuperat şi anume un spaţiu la subsol unde acum funcţionează o galerie de artă numită RAKÚ25. În rest, am gîndit construcţia din start ca un spaţiu special pentru muzeu. La început am crezut că totul va decurge firesc, că voi colabora cu administraţia locală, cu Complexul Muzeal Bistriţa, dar această construcţie a durat aproape 15 ani. În paralel cu construcţia, organizam anual simpozioane de artă, majoritatea lucrărilor din patrimoniul Muzeului de Artă Comparată s-au făcut în acest spaţiu, în curtea Muzeului. Am mai construit şi o casă de creaţie, unde artiştii vin să creeze şi, totodată, să se odihnească; vin şi scriitori şi jurnalişti culturali, nu numai artişti vizuali.
Întrepătrunderea privirilor
Cum faci selecţia artiştilor invitaţi?
Selecţia o fac, în primul rînd, ghidîndu-mă după opera artiştilor. Am văzut foarte multe expoziţii, citesc mult, încerc să fiu la curent cu ce se întîmplă, aşa că invit oameni a căror operă o cunosc foarte bine. Odată invitat artistul, îi acord toată libertatea de expresie; iar eu, cunoscîndu-i preocupările, ştiu dinainte ce spaţiu va ocupa în marea instalaţie care este Muzeul de Artă Comparată.
Pot spune că primul criteriu este calitatea, apoi intervine sistemul meu pe care îl gîndesc în spatele uşilor închise. Cînd am început, mă consultam adeseori cu prietenul meu Ion Dumitriu, cu Teodor Moraru şi făceam echipele în aşa fel încît să nu apară incompatibilităţi, tensiuni şi altele de acest fel, de care, din păcate, România nu duce lipsă.
Ai putea numi cea mai bună ediţie a unui simpozion organizat de tine?
E greu, pentru că nu am mers pe aceeaşi preocupare, ca astfel să pot spune care dintre ediţii a fost cea mai reuşită. Am încercat ca în fiecare an să fac ceva nou, astfel se face că au fost simpozioane de sculptură, de pictură, de ceramică, de grafică, de fotografie. Ba chiar, în 2008, am realizat un simpozion numit Întrepătrunderea privirilor, în care am încercat să cuprind mai multe tehnici plastice. A fost foarte interesant, artiştii trăgeau cu ochiul unii la ceilalţi să prindă meseria, colaborau mult unii cu ceilalţi. Aşa că nu pot spune care a fost cel mai reuşit simpozion, unele au fost mai reuşite, altele mai puţin, dar eu sînt mulţumit de toate cum au ieşit.
România, o provincie în letargie
Ce crezi că-i lipseşte artei contemporane româneşti?
Multe. În primul rînd, nu există o funcţionare normală a Muzeului de Artă Contemporană Românească, apoi, nu există o revistă de artă contemporană, informaţiile sînt făcute publice în cea mai mare parte pe bloguri. Galeriile par că încep să mişte. Piaţa de artă din România trebuie să vadă ce se întîmplă în lume, să vadă ce înseamnă un artist contemporan, cîtă muncă şi seriozitate presupune asta. În România e aşa, o leneveală provincială de la Bucureşti la Timişoara, să zic. Totul e o provincie în letargie. Artistul e obişnuit să aştepte să-i cumpere statul lucrările, să-i plătească atelierul, să-i ducă lucrările la expoziţii. UAP trebuie să funcţioneze cu totul altfel decît funcţionează acum. În condiţiile date, probabil că multe secţii de la Academia de Arte vor dispărea.
Unde te vezi în 10 ani?
Nu ştiu, cercetez, continui, dar nu ştiu care-i capătul. Dacă aş şti însă unde-i capătul, probabil m-aş opri mai repede! Incertitudinea e importantă, alţii vor hotărî dacă am găsit sau nu ceva.
Articol publicat in Observator Cultural Numarul 497 din 22.10.2009
Recent Comments