Generaţia Facebook în pictură

ioana-ursa-floating-sins-behind-your-back-2009-oil-on-canvas-100x100-cm Ultimii zece ani ai artei contemporane româneşti au reuşit să impună pe plan mondial o „şcoală de pictură“ şi două serii de artişti foarte bine cotaţi pe piaţa de artă internaţională, la cel mai important nivel al acesteia.

La o mică distanţă de aceştia, o a treia serie de artişti români este deja în acţiune la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului al XXI-lea: George Anghelescu, Otilia Cadar, Amalia Dulhan, Florin Pantilimon, Mihaela Paraschivu, Adrian Preda, Doina Roman, Ştefan Ungureanu, Ioana Carolina Ursa, Alexandra Bodea, Robert Fekete, Ioana Iacob, Mirela Moscu, Istvan Betuker, Kristina Raţiu, Alina Staicu, Alice Iliescu, Dan Măciucă.

Tinerii artişti de la Bucureşti s-au grupat în jurul Clubului Ilustratorilor (organizat de Stela Lie), iar mai apoi în jurul proiectului (d)Gallery. Cei de la Cluj au beneficiat de prezenţa – de această dată, în calitate de cadre didactice ale Universităţii de Arte şi Design din Cluj-Napoca – a lui Marius Bercea, Mircea Suciu şi Victor Răcătău.

Cele două grupuri au în comun dragostea pentru figurativ şi, mai mult decît atît, patima realismului. Iar pentru o mai bună cunoaştere şi comunicare, proiectul expoziţional Don’t get mad Bro le-a propus creatorilor din cele două centre artistice să lucreze în perechi încrucişate. Adică să comunice prin limbajul artistic cu „celălalt“, prin introducerea portretului într-o compoziţie ori numai prin preluarea elementelor particulare ce individualizează artistul ori arta acestuia.

Înainte de a se întîlni în realitate, tinerii artişti au făcut cunoştinţă în mediul virtual. Şi-au făcut cunoscute unul altuia portofoliile, şi-au desenat şi pictat avatarurile, au postat link-uri cu paginile lor de blog. Se vor cunoaşte/recunoaşte mai apoi, dincolo de personalităţile lor artistice virtuale, prin lucrările lor de artă. Creativitatea virtuală a mai urcat o treaptă a ficţiunii şi a interpretării simbolice, folosind decupaje din cea mai contemporană realitate posibilă, asamblate controlat în Second Life.

Dincolo de particularităţile individuale ale celor două centre artistice, există puternice similitudini. Şcoala de pictură de la Cluj şi aceea de la Bucureşti se vor muta curînd în Second Life.

Proiectul expoziţional Don’t get mad Bro de la Point Contemporary i-a provocat pe artişti să-şi ascută cu adevărat privirea protejată de avataruri, pentru a înregistra „fără supărare“ particularităţile ce individualizează lucrările celuilalt. Creaţiile pot funcţiona ca un sistem de oglinzi paralele, în care artiştii sînt înconjuraţi virtual de prieteni, la 360 de grade, cu păreri şi interpretări ori chiar cu unele citate artistice zglobii. Motive ca acela al păpuşii, al balonului de săpun sau al inimii ca o cutie au traversat universurile acestor artişti, precum şi plăcerea de a da o replică – la fel ca pe chat – unei picturi printr-o altă creaţie, pentru că, de multe ori, dacă nu era copia, nu aflam originalul.

Noul val figurativ al Şcolii de la Cluj şi al celei de la Bucureşti

Pînă ca Bucureştiul să devină un nod al direcţiilor artistice contemporane (de după anul 2000), Şcoala de la Cluj a ieşit în Europa, şi nu numai. S-a impus stilistic ca „şcoală“, dar totodată a reuşit să promoveze nume devenite referinţe internaţionale, rîvnite de galerii, de colecţionari, dar şi de muzee şi alte instituţii de artă.

Şcoala de la Cluj înseamnă în acest moment revenirea în forţă a figurativului, o tehnică picturală impecabilă (ce susţine valoarea obiectului artistic), reciclarea unui stil realist, pe alocuri socialist, rafinament cromatic de mare performanţă armonică, un desen de clarobscur, cu străluciri printre umbre întunecoase, coordonate dezvoltate de artişti precum Victor Man, Adrian Ghenie, Şerban Savu, Mircea Suciu, Marius Bercea, Victor Răcătău, Oana Farcaş, Ciprian Mureşan, Claudiu Cîndea, Zoltan Bela şi alţii.

Bucureştiul artei contemporane a fost, pe rînd, al mai multor artişti: de prin 1997 pînă prin anul 2001, al artiştilor grupului Rostopasca (Alina Penţac, Alina Buga, Mona Vătămanu, Florin Tudor, Nicolae Comănescu şi Dumitru Gorzo), apoi al evenimentelor artistice grupate în jurul a patru galerii private: H’Art, Galeria de INTERESE (devenită Galeria Posibilă), Anaid Art Gallery şi Galeria Hag (devenită Galeria Ivan). Cîteva nume de creatori activi care au reprezentat aceste galerii sînt: Dumitru Gorzo, Roman Tolici, Alexandru Rădvan, Sorin Tara, Florin Ciulache, Gili Mocanu, Suzana Dan, Iuliana Vîlsan, Simona Vilau,Vlad Nancă, Alexandra Croitoru, Mircea Cantor, Nicu Ilfoveanu, Cătălin Petrişor, Ana Maria Micu, Emanuel Borcescu şi alţii.

Bucureşti featuring Cluj

Lucrările nucleului bucureştean au început printr-o dadaistă tragere la sorţi a „fratelui-pereche“ de la Cluj.

În oglinda Otiliei Cadar, Istvan Betuker este o prezenţă scenografică antigravitaţională. Cele două lucrări, intitulate Cum a intrat Istvan în viaţa mea şi Istvan şi scaunul său, sînt reprezentările universului artistului de la Cluj.

Venind în continuarea seriei „Fashion Prey“, Adrian Preda pune în scenă un Picnic cu K.. Lucrarea combină elementele de recuzită ale artei sale cu cele ale Kristinei Raţiu. Apariţia stranie a unui tapir asiatic în mijlocul unui picnic i-a determinat pe participanţi să se retragă din cadru. În lucrarea Captain Planet reminds us to recycle, Adrian aduce în discuţie ideea de Şcoală clujeană prin prezenţa unei cutii de lapte Napocart, o fină iro-nie a „necesităţii de continuă înnoire a unor reţete sau scheme de atac asupra scenei artistice şi a pieţei de artă şi, în general, asupra actului de sinceritate al artistului în raport cu munca sa“. Opera de artă, aluziv reprezentată printr-o cutie de lapte, este prezentată de personajul de desen animat Captain Planet – figură marcantă a universului copilăriei celor doi artişti – şi sugerează că, după ce este consumată, ea ar trebui „reciclată“. „Reciclarea stă ca simbol al recirculării mai mult sau mai puţin perimate a unor scheme, idei, şi nu ca înnoire totală a conţinutului operei artistice, condiţie esenţială pentru parcursul pe termen lung al oricărui artist, indiferent de apartenenţa sa la o grupare, şcoală, etc.“, mai spune Adrian. Sorţii au făcut ca aceşti doi artişti, în egală măsură preocupaţi de tema reciclării, să aibă şansa de a-şi recicla propriile motive. Portretul Kristinei este o abordare care îmbină arta portretului cu genul peisajului, într-un stil ce aminteşte de pictura olandeză (două treimi cer, o treime pămînt). Cele două animale pe cale de dispariţie înmoaie, prin actul lor de reproducere, cadrul serios şi atitudinea clasicizantă a compoziţiei.

A doll’s heart, compoziţia în triptic a Amaliei Dulhan, o are ca protagonistă pe Alina Staicu, proiectată într-un cadru de poveste cu întîmplări fantastice, în care o păpuşă are inima deschisă sub forma unor aripi de fluture, munţii se încreţesc asemenea cutelor unei draperii, iar coarnele unui cerb devin ramuri pentru păsări care cîntă.

Portretul supradimensionat al lui Florin Pantilimon trasează imaginile iconice de divă pop-hippy ale Mirelei Moscu în MRLMSC ori în versiunea She comes in colours. Ambele execuţii fac corp distinct în raport cu restul lucrărilor din Don’t get mad Bro, atît prin culorile folosite în stare pură, cît şi prin construcţia grafică a liniilor ce delimitează precis suprafeţele de culoare.

În Little Alice şi în Here’s Alice, Mihaela Paraschivu o aduce pe Alice Iliescu în Ţara Minunilor a personajului ei favorit. Personajul acesta a devenit un medium drag al generaţiei artistice rămase cu privirea întoarsă spre copilăria unor valori imaginate, însă neregăsite dincolo de baloanele de săpun.

Doina Roman se autoportretizează alături de Robert Fekete, sub forma a două esenţe de parfum Gaultier, în lucrarea Esence bottle. Inversarea celor două corpuri nu face decît să sporească atmosfera de tensiune dintre Femeia Fatală şi Bărbatul Cuceritor. Me, myself and I şi Robert sînt măşti ale sexualităţii şi ale erotismului seducţiei feminine ce fac din bărbat o victimă sigură.

Ştefan Ungureanu este atras în continuare de un figurativism tehnic al proiectării elementelor de realitate în epura abstractă. Tandemul cu Dan Măciucă îl contaminează şi îl aduce mai aproape de includerea figuraţiei într-un pretext grafic sau pictural.

Cele două compoziţii ale Ioanei Carolina Ursa folosesc, într-o oarecare măsură, elementele seriei sale „Nocturne“. Încadrarea circulară a acestora introduce ideea de privire intrusă, aproape voyeuristă, în universul picturii Ioanei Iacob. Lucrarea Floating sins behind your back imaginează toaleta artistei, în timp ce A girl’s „dolce vita“ şi The tale of two sisters compun secvenţe din viaţa Ioanei printre picturile sale. Motivele picturii Ioanei Iacob sînt reprezentate ca obiecte din stricta ei apropiere, ce are ca element central patul.

Lucrările lui George Anghelescu – Te-am iubit, Te iubesc, Te voi iubi – sînt o declinare picturală a ideii de victimă a activismului social pentru libertate. George (alias „Artistul Poporului“) angajează arta în folosul comunităţii, de această dată pentru a demonstra iubirea pentru călău şi a răspunde violenţei prin iubire.

Cluj featuring Bucureşti

În cele două lucrări ale sale, Ultima zi de şcoală – elevul, Ultima zi de şcoală – prînzul, Alexandra Bodea a ales „să se joce de-a Mirela şMoscuţ şi Robi şFeketeţ. Nu oricum, ci aducîndu-i la un loc, într-o singură poveste, avînd următoarea compoziţie: 40% Mirela, prin tematica ei cu şcolari în uniformă, încolonaţi în sistem, prin cromatică (griuri, urme de galben şi roşu), prin simpatia ei pentru oamenii «slabi»; 40% Robi (Fekete), prin tematica lui centrată pe «porc», meniu favorit al românilor şi personaj al micilor traume din copilăria sa, prin felul lui de a picta «verde în faţă» (fără verde!); 20% Alexandra, prin toate particularităţile ei care se «strecoară» fără voie. Este o poveste a ultimei zile de şcoală. Ziua în care fotograful plătit de comitetul de părinţi ne face tipica poză alb-negru, la ţinută de uniformă, cu părul tuns regulamentar şi atitudine extrem de stîngace şi alienată (fotografia rămîne uitată în buzunarul hainei, urmînd ca la prima spălare să se transforme într-o amintire scămoşată). Este şi ziua în care, pe ultimul drum spre casă, ni se serveşte, printr-o scenă petrecută în spatele blocurilor, o mostră din ce înseamnă adevărata şcoală a vieţii: patru căţeluşi albi, dolofani, cu privirea blîndă şi senină, hăpăind veseli şi nevinovaţi capul unui porc“.

Robert Fekete găseşte în lucrările Doinei Roman „o afinitate pentru tot ce înseamnă universul unei femei, un mare interes pentru moda şi obiectele care uneori ţin de intimitate“. Lucrările Important things şi 20 years later sînt răspunsurile sale, ce vin într-o oarecare antiteză – masculină – cu universul feminin al Doinei Roman. „Pornesc de la obiecte importante, dintr-o anumită perioadă a vieţii fiecărui copil. În Important things, obiectul propus de mine este jucăria. În cea de a doua lucrare, 20 years later, preiau obiectul mult repetat în lucrările Doinei, adică imaginea chilotului. Vreau să scot în evidenţă două perioade ale existenţei: cea a copilăriei, cînd obiectul mult dorit este jucăria, şi perioada omului matur, obiectul devenind universul feminin“. Eroticul este divulgat de pactul simbolic cu lucrarea citată pictural a Doinei Roman, ce trasează fenomenele originare ale impudorii şi profanării realului prin imagine.

Otee a lui Istvan Betuker este o demonstraţie de virtuozitate tehnică şi de stăpînire a unei înalte performanţe picturale. Realismul şi picturalitatea armonios meşteşugite sînt semne ale maturităţii artistice atinse de Istvan Betuker.

Ioana Iacob găseşte, prin lucrarea Wishful thinking, motivul atmosferei turbionare din pictura Ioanei Ursa. Acesta nu este unul de natură metafizică, ci e ironic şi extra-pămîntean, pus pe seama apropierii unei nave UFO de lucrarea, replicată cu umor, a artistei de la Bucureşti. Setea de realitate palpabilă coboară, prin lucrarea Wishful thinking I, aura erosului într-o lume de „carne şi sînge“, ce transformă libidoul în realitate şi contemplarea în voyeurism. Plăcerea erotică este transformată şi transportată de natura artistică în plăcere vizuală.

Seria It started as a sink scene a Mirelei Moscu are atmosfera răvăşitoare a unei încăperi tulburate de umbrele albăstrii ale decadenţei şi alienării.

Poza înrămată a lui Adrian Preda face parte din natura statică cu broască ţestoasă, înscenată în lucrarea Fără titlu a Kristinei Raţiu. Avort spontan este o fabricare picturală, o replică-citat a seriei „Fashion Prey“ a lui Adrian Preda, o întîlnire a unor broaşte ţestoase cu crocodilul Lacoste.

Lucrarea Pretend I’m not here a Alinei Staicu aduce în prim-plan portretul Amaliei Dulhan, într-o compoziţie plasată în perioada comunistă. Pentru a realiza efectul de amintire, Alina foloseşte discret tonuri de griuri roşiatice, ca şi cum imaginea ar fi introdusă în lichidul revelator, iar contrastele şi contururile sînt pe cale să se asprească. Hunter este o imagine a copilăriei socialiste aflate la vînătoare de fluturi

Linogravura Hi5 photo shoot semnată de Alice Iliescu o portretizează într-un stil tăios, aproape manga, pe Mihalea Paraschivu, în timp ce aceasta se fotografiază în oglindă, iar Glam Girl este imaginea copilăriei strălucitoare, de bandă desenată, alăturate televizorului.

Contaminarea identităţii, Alienare masivă, precum şi Eroul, soldat nelegitim, lucrările lui Dan Măciucă, stau sub semnul stilistic al lui Markus Lupertz. „Conţinutul de idei este bazat pe conflictul dintre mediul interior şi mediul exterior. Pornind de la această idee, am încercat ca forma figurativă să rămînă la limita abstractului, dispersînd forma prin gestualism. Figurativul este, de asemenea, lipsit de identitate, care este ascunsă sub evidenţa materiei şi a structurii picturale.“ Dan Măciucă mărturiseşte că a încercat o combinaţie între cele două serii de lucrări ale lui Ştefan Ungureanu, denumite „Soldaţi“ şi „Maps“.

Articol aparut in Observator Cultural Numarul 494 din 01.10.2009

Foto: IOANA-URSA,-Floating-sins-behind-your-back,-2009,-oil-on-canvas,-100×100-cm.jpg

vezi imagini de la vernisaj aici