Arta noului mileniu e intermediata, ca functie de producere-comunicare, nemaiexistind doar artistul si publicul sau, ci artistii, centrul de arta, cel care intermediaza, si apoi publicul, care, daca nu este al fiecarui centru in parte prezinta macar aceasta tendinta. Artistii au devenit curatori si organizeaza proiecte artistice pentru public. Ca public controlat al unui astfel de centru, dupa ce completezi datele de inregistrare, inscriere, primesti invitatie personala la fiecare eveniment. Totul e ok. Pina cind dispar lucrarile si ramine numai povestea despre cum a fost. 

Spre deosebire de anii trecuti, anul acesta lumea e mai atenta la institutii, fundatii, galerii particulare, iesind in fata numele acestora, cu proiecte artistice organizate, si mai putin nume de artisti. Acum, ca exista fondul problemei, nu mai avem forme. Pe scurt, imi amintesc usor proiectele institutiilor ori galeriilor, insa cu greutate imi amintesc expozitiile si cu atit mai putin lucrarile. Artistul a fost inghitit de curator. Sau: artistul a investit atit de multa energie creativa in a face proiectele, incit nu i-a mai ramas si pentru lucrarile propriu-zise. Manifestarile artistice expozitionale se aseamana intre ele pentru ca exista programe asemanatoare, aceiasi curatori, in aceleasi spatii, nu exista curatori independenti, de expozitie. Si ma duc in general la CIAC pentru proiecte curatoriale de Irina Cios, la Galeria Noua – curator Aurora Dediu, Atelier 35 – curatori Eugen Gustea si Nicolae Comanescu, Fotogaleria GAD – curator-coordonator Ruxandra Balaci, Galeria deInterese – galerist-curator Oana Tanase, Galeria – curatori Nicu Ilfoveanu, Alina Serban, Elena Dumitrescu si, mai nou, Kalinderu, cu echipa curatoriala a grupului Rostopasca, condusa de Ruxandra Balaci, pentru ca stiind curatorul, stiu ce voi gasi acolo, nu la expozitia cutarui artist.
Ramin, deci, cu pseudoarta curatorului. Ori intre arta lui si cea a artistului o aleg pe cea a artistului, daca nu ramine ca un animal de circ dresat pentru jonglerii, trimis inapoi prin tunelul de gratii la menajerie, dupa ce a terminat numarul dresorului. Usor, incep sa se simta retetele proiectelor prefabricate, de succes, la care artistii musca, pierzindu-si uneori identitatea si independenta. 

Artistul executa numere de spectacol, care lasa in urma un c.v. incarcat, care nu prea functioneaza in schimbarea de gust (vai!, de mentalitate) a publicului. Se intimpla tot mai des ca un proiect sa fie lansat, apoi vin si artistii cu lucrarile. Initiativa, ca si selectia, nu-i apartine artistului. Curatorul-artist este moda actualei piete de arta si e un simptom de manierism extrem a face arta din lucrarile nu neaparat artistice ale creatorilor. Totul seamana atit de bine cu modelul unei orchestre cu interpreti-instrumentisti si dirijor, in care arta se consuma la momentul efemer al intilnirii acestora. Arta este adaptata si adresata conform specificului de program al centrului de arta ori galeriei. Valeriu Mladin expune, in acelasi timp, la Golden Art Gallery, portrete supradimensionate, iar la CIAC, cuiburi de rindunica cocotate linga tavan.
Artistii generatiei ’80 ies la lumina sporadic, potrivindu-se greu cu astfel de programe. Cind apar totusi la CIAC, se prezinta ca autoportret retrospectiv al unei activitati artistice, semn de moment al unor concluzii, ori din nevoia de a-si recupera si populariza imaginea prin evenimente artistice trecute. Numele noi se blocheaza in aceasta piata curatoriala de arta, nemaiajungind la public cu o imagine individuala si personala. 

Noile spatii de arta, care incurajeaza programatic noile media, infiintarea departamentului multimedia al Uniunii Artistilor Plastici si primele expozitii organizate deja sub patronajul Muzeului National de Arta Contemporana sint semnele clare ale asezarii unei structuri institutionale si ale unei viitoare piete de arta. 
Multe dosare au fost inchise fara a mai fi vizitate in cele sase luni ale inceputului de mileniu. Unul dintre ele este neoortodoxismul, sau neobizantinismul, care a incetat sa mai fie reprezentat in expozitii o data cu restaurarea, la propriu si la figurat, a Galeriei Catacomba a Fundatiei Anastasia. Nici urma de arta sacra, pe nicaieri, abandonata ca oina, care degeaba e sport national, ca nu mergi cu ea la competitii internationale. Asta nu inseamna ca nu mai punem icoana la capul patului, doar ca nu o mai aratam nimanui, la fel cum nu pronuntam „grumaz„ de cinci ori pe zi, desi tinem la cuvintele dacice din vocabular. 

Celelalte spatii expozitionale bucurestene – Simeza, Orizont, Apollo, Gallatea, Hanul cu Tei – functioneaza cu o galerista ce aranjeaza florile in vaza, artistului expozant raminindu-i mai multe cuvinte de spus, in deschidere fiind prezentat de un critic de arta de aceeasi generatie cu el sau mai in virsta, cu siguranta nu mai tinar.
Multe absente ale unor nume importante de artisti activi caracterizeaza scena artistica a acestei perioade a anului. Manifestarile si orientarile artistice ale noului mileniu sint intim legate de programele galeriilor si ale curatorilor care au schimbat fata repertoriului expozitional, in speranta celei de-a doua decade, in care este asteptata explozia manifestarilor artistice, care va culmina cu deschiderea oficiala a Muzeului National de Arta Contemporana. 

Articol aparut in Observator Cultural Numarul 128 – 6 August 2002