Arta romaneasca in anii ’90 este purtata de avintul de a uita repede o parte a trecutului, la fel cum statuia lui Lenin din Piata Scinteii, opera unui important sculptor, Boris Caragea, a fost data jos de pe soclul ei, fara a fi inlocuita cu altceva. Reinnoirea a inceput cu intentii revolutionare, insa fara continut propriu care sa o rupa cu trecutul, ci dimpotriva, cu patima privirii inapoi in trecut.
Anii nouazeci sint caracterizati de proiecte agresive si sint plini de paradoxuri, intr-o tranzitie politica in care importanta este privatizarea institutiilor si a valorilor statului. Efectele sint o dezintegrare artistica nascuta din sfirsitul ideologiei comuniste si a programelor de culturalizare artistica ce lasa in urma un gol estetic. Un gol estetic umplut usor de activisme sociale. Puterea mijloacelor artistice este inghitita in impactul mijloacelor media ce atrag creatorii si formele de reprezentare ce puteau fi respecializate in aceasta industrie a imaginii.
Debutul capitalismului cultural si artistic are loc in absenta unei piete de desfacere, fara consum, fara ambalaj si, mai ales, fara cel mai important element – gustul si nevoia de arta in iuresul tranzitiei. O arta lipsita de avangarda, desi plina de contestatari. O piata statica intr-un context dinamic.
– Lipsa de modele
Din pacate, anii ’80 nu au lasat in urma mari maestri. Prin urmare, modelele, mentorii, maestrii urmati de artistii tineri ai anilor ’90 au fost cautati in anii ’60, ’70. Poate si de aceea arta anilor ’90 are un vizual invechit, folosind putin realitatea ca sursa de inspiratie, recuperind mai degraba forme artistice de dinaintea celor comunist-socialiste. In cultura vizuala a trei decenii nu a existat o continuitate transmisa de la o perioada la alta, in afara aceleia generice postbizantine, sub care se puteau pune laolalta modernisme extreme si traditionalisme feroce si, bineinteles, mult blamatul stil realist-socialist: arta sub vremuri a artistilor obisnuiti sa primeasca de sus in jos proiecte si comenzi artistice, dintre care putine au supravietuit epocii, raminind deasupra ei. Disidentii au aparut abia atunci cind arta oficiala trecuse deja in adormire.
Din punctul de vedere al continuitatii culturii vizuale, anii ’90 inseamna o iesire din istorie fara a intra in contemporaneitate. Cea mai mare parte a artistilor tineri care incepusera sa se manifeste in anii ’80 se delimiteaza de maestri ca Ion Irimescu, Marcel Chirnoaga, Sabin Balasa, arta acestora fiind suspectata de propaganda. Acesta poate fi si motivul pentru care sursa realitatii, desi plina de schimbari vizuale spectaculoase, este pusa sub semnul indoielii, artistii preferind subiecte mai putin periculoase, mai casnice.
– Generatia imbatrinita
Anii ’90 sint anii in care promotiile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, redenumit Academia de Arta, redenumita Universitatea Nationala de Arte, au inregistrat pe listele de admitere si apoi de absolvire generatia imbatrinita a celor care asteptasera la portile Institutului chiar zece ani de respingeri succesive, fara sa poata urma cursurile de specialitate ale institutiei de invatamint. La care se adauga durata studiilor de 6 ani, care din 1997 se transforma in 5 ani pentru a scadea in 1999 la 4 ani. Aceaste generatii de artisti ies de pe bancile academiei la virsta la care ar fi trebuit sa aiba deja o identitate artistica, datorata unor experiente si unor lucrari originale si mai putin anilor de studiu.
Tot in acesti ani apare si alternativa institutiilor de invatamint artistic privat, precum Academia de Arte „Luceafarul“ din Bucuresti care, cu timpul, va provoca institutiile de invatamint artistic bugetare la a suplimenta locurile de admitere de la buget cu cele cu plata. Decizie care vine cu oarecare intirziere, avind in vedere ca interesul pentru admitere scade treptat spre sfirsitul anilor ’90. Marea majoritate a artistilor tineri au iesit din sistem atrasi de industria publicitara si de media. Satul artistic creator a imbatrinit, fara existenta unei piete de arta, migrind in industria media, modificindu-si natura artistica deoarece nu a gasit cai de acces inspre sistemele de finantare mai sus pomenite. Mai mult, formatiunea Atelier 35, al carei rol era acela de a promova tinerii artisti cu virste de pina in 35 de ani, a fost trecuta in adormire la sfirsitul anilor ’90. Cele citeva editii ale expozitiilor Accente, Amprente au lansat totusi citiva artisti in aceasta zona de mijloc a celor neinregimentati intr-una dintre tabere.
Citiva dintre artistii anilor ’90 s-au orientat sa prinda ultimele comenzi de for public, pe banii statului, si s-au grabit sa vinda lucrari putine pe bani multi, fara acoperire valorica. Valoarea artistului se masoara, in unele cazuri, in tupeu si deschiderea spre oportunitate. Militantismul superficial a fost atitudinea tipica a celor mai multi artisti care explicau cum ar fi aratat lucrarile lor daca ar fi existat mijloacele financiare necesare. Saracia vizuala si poverismul mijloacelor de exprimare caracterizeaza multe dintre lucrarile acestei perioade. Artistii care traiau din putin si lucrau din si mai putin nu vindeau aproape deloc. Deceniul ’90 a lasat, prin urmare, lucrari disparate, frinte, ciuntite de contextul tranzitiei, artisti neintelesi ce au expus putin in acesti ani. Cele citeva lucrari au fost purtate dintr-o expozitie intr-alta pentru ca erau singurele.
– Terminologia se transforma
Arta ce nu poate fi tezaurificata, muzeificata prin obiect, ramine sa fie „povestita“ prin fotografii, video-filme si cronici de arta. Terminologia se transforma dupa mijlocul anilor ’90; artele plastice devin arte vizuale, pentru a cuprinde in acest mod si noile mijloace de manifestare artistica. Audienta publicului amator de arte se restringe la cercurile de prieteni si apropiati.
Arta si artistii perioadei au nenumarate dileme, cum ar fi „ce este arta?“ sau „ce rost mai are sa faci arta, atunci cind orice drum pe care apuci este deja batut?“. Putin spectacol vizual, multa teorie si explicatii secatuiesc placerea si audienta artei. Distinctia intre arta oficiala si arta neoficiala isi pierde insemnatatea in aceasta lume underground.
Arta alternativa este expresia cel mai des folosita de catre artistii si comentatorii perioadei. Insa intelesurile artei alternative sint diferite de la un caz la altul. Alternativa la arta oficiala este, probabil, punctul de pornire catre definirea artei care se delimiteaza de arta oficiala. Insa, cu trecerea timpului, arta oficiala la care se facea referirea originala nu mai este aceeasi arta de propaganda socialista. Termenul de arta alternativa devine astfel ambiguu. Alternativa la arta oficiala, cind nu mai exista arta oficiala, alternativa la arta mijloacelor de expresie traditionale, alternativa la mijloacele de finantare a artei, alternativa la mijloacele de reprezentare artistica la limita dintre genuri, nonconformism sint citeva dintre acceptii. Termenul de arta alternativa este unul umbrela, postmodern, in care incape orice definitie si mai ales atrage partile contrare.
Aparatul critic a functionat, fara prea multe carti de specialitate publicate. CeARTa de Erwin Kessler, Editura Nemira (1997) Rock si popi de Sorin Dumitrescu, Editura Anastasia (1998), Arta anilor ‘80. Texte despre postmodernism de Magda Carneci, Editura Litera, Bucuresti (1996) sint carti ce string in pagini eseuri, cronici si comentarii, unele publicate in revistele si saptaminalele perioadei; carti cu referire directa la convulsiile artistice ale perioadei.
Deceniul ’90 a scuturat radical terminologia artistica. Limbajul de lemn al unor termeni ca „plasticitatea tusei“, „sensibilitatea cromatica“, „ductul liniei“, „sinuozitatea pensulatiei“ isi continua existenta in mediile propice snobismului si pompierismului trairilor si intelegerii artei. Astfel de termeni sint alcatuiti dintr-o parte afectiv-senzoriala si o alta parte ce tine de tehnicitatea executiei, care impreuna spun totul sau nimic. Cam la fel stau lucrurile si cu noii termeni artistici. Prinsi din auzite si folositi pe apucate, acestia creeaza de cele mai multe ori situatii neclare, nebuloase, asa incit adeseori artistul si comentatorul sau vorbesc o limba care pentru un novice cam suna a pasareasca.
– „Genurile minore“ ale artelor vizuale
Noile medii de exprimare, in special arta virtuala, au scindat comunitatea artistilor in cei care nu considerau arta realizata cu ajutorul computerului o arta de valoare, poate doar un gen minor, si cei care deveneau pionierii acesteia.
Vizualul virtual schimba iconografia in vigoare si formele de prezentare ale manifestarilor expozitionale. Un videoproiector atasat la un laptop si la niste boxe distruge simeza. Tusa, trompe l’oeil, plasticitate, simeza sint termeni ce apartin formelor de expresie ale artelor plastice. Rezolutie, pixeli, frames per second sint termeni ce apartin artelor vizuale, dupa cum portrait si landscape desemneaza formatele artistice digitale. Artistii mijloacelor de exprimare traditionala, fara acces la noul alfabet, desconsidera noile forme de exprimare pe motive de perisabilitate, efemeritate, invocind, mai ales, faptul ca nu mai exista atingerea (mina) artistului. Neincrederea si lipsa posibilitatii de a analiza valorile artei mediului virtual il impinge pe artistul virtual la periferia artei. De altfel, lipsa artefactelor, a obiectului artistic care sa poata fi comercializat contribuie decisiv la statutul de neinsemnatate al artei virtuale.
Tot spre sfirsitul anilor ’90, alaturi de formatul analog explodeaza formatul digital. Cultura vizuala in format electronic analog a generat imagini specifice: marea majoritate a lucrarilor sint, din aceasta cauza, alb-negru, suferind datorita calitatii tehnice proaste, determinate de suportul de inregistrare al imaginii fotografice sau video. Trecerea spre culoare este ocolita la inceput de artisti, datorita pierderii controlului compozitional al imaginii color in miscare. Lucrarile artistice in format analog au la inceput o valoare memorialistica, de simpla inregistrare a unui performance, happening ori instalatie. Rezolutiile mici ale imaginilor – pentru cele color doar 256 de nuante, iar pentru imaginea filmata doar 24 cadre pe secunda – fac ca arta in limbaj analog sa sufere din cauza amatorismului mijloacelor tehnice. Jocul imaginii pozitiv-negativ, solarizari, efecte de fade descoperiri ale artei video sint mijloace de expresie ce vor aparea ca pre-setari ale aparatelor de inregistrare foto-video profesioniste.
Fotografia si arta video cistiga o reduta prin infiintarea de departamente in cadrul universitatilor de arta, la inceput la Cluj, in 1993, si mai apoi la Bucuresti, in 1995. Generatiile de absolventi ai acestor sectii vor avea o vizibilitate crescuta in anii urmatori. Arta urbana mai avea de asteptat pentru a-si cuceri teritoriile strazilor capitaliste ale anilor 2000.
Valul performance art-ei si al instalationismului a trecut prin toate gruparile artistice si a batut la usa tuturor artistilor. Datorita lipsei de mijloace financiare, performance art si instalatia devin mijloacele de expresie cele mai ieftine, la propriu, pentru multi artisti ai decadei avind avantajele unei exprimari directe, nemijlocite. Aproape ca nu exista artist activ in aceasta perioada care sa nu fi incercat sau macar gindit un performance sau o instalatie. Cu toate acestea, putine ramin contributiile cu adevarat notabile ale performance art-ei acestei decade. Zilele de glorie ale performance art-ei pot fi numarate mai ales in contextul festivalurilor de arta de tip Zona de Est de la Timisoara, Art unlimited SRL. si INTER(n) de la Arad, AnnArt, Festivalul International de Arta Vie, Lacul Sf. Ana (1990-1996) si Periferic, Iasi. Avantajul happening-urilor, instalatiilor si performance-urilor este perisabilitatea si efemeritatea care nu lasa locul judecatii istorice. Artistii incep sa fie umflati cu pompa de curatori, ca si produsele obtinute prin sinteza artificiala, cu multe E-uri si coloranti sintetici, in graba de a avea acces la proiecte de finantare.
Cu toate acestea, la sfirsitul anilor ’90 artistii incep sa se intilneasca in spatiul virtual. Lista de discutie nettime.ro inlocuieste cafenelele artistice si tine locul unei publicatii de informare si de anunturi ale manifestarilor expozitionale. Prezenta pe internet a identitatilor virtuale ale artistilor si a institutiilor de arta cu site-uri updatate periodic mai are insa de asteptat.
Noile mijloace de reprezentare provoaca noi discipline nascute la granita genurilor artistice: artist si critic de arta intr-o singura persoana, teoretician media, curator. Curatoriatul este o activitate care se practica din ce in ce mai des in acest deceniu, pentru a deveni obligatorie la prezentele internationale expozitionale romanesti, extinzindu-se mai apoi catre toate celelalte manifestari expozitionale.
Acrylicul apare ca o noua tehnica de pictura, care topeste diferenta intre pictura in ulei si pictura in tempera. La inceput, acrylicul era cea mai scumpa culoare si probabil ca si preturile lucrarilor in aceasta tehnica erau in consecinta. La sfirsitul decadei, uleiul isi reia suprematia de tehnica suverana a mijloacelor de expresie clasice.
* Dedicat profesorului meu Adrian Guta, la implinirea virstei de 50 de ani.
Articol publicat in Observator Cultural Numarul 351 – 14 Decembrie 2006
Recent Comments