Mihaela Vodă, născută în Câmpina și chiriașă a Bucureștiului din 2004, când a început Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, este în prezent coordonator PR și marketing la editura Litera. Este interesată de călătorii, expediții pe munte, ture cu bicicleta, explorarea sacrului, scris, arte vizuale.
În perioada 1-19 iulie 2015 Mihaela a făcut o călătorie în Tibet.
Călătorie inițiatică în Tibetul indian
(partea a doua)
Text și fotografii Mihaela Vodă
Totul în Tibet activează energia și asta se simte. Moriști de rugăciune mari pe stradă, mijlocii la mănăstiri și mici în mâinile localnicilor, chiar și ale celor care vând zarzavaturi, fructe confiate și lână de yak la piață. Steaguri colorate în vânt, la mănăstiri, pe poduri, între coarnele motocicletelor. Tobe și alte instrumente ritualice, dorge, vajra, boluri, male, bețișoare parfumate.
Oamenii din Leh au pielea groasă, bătută de vânt și praf, cafenie, ochii ușor rotunzi și, în același timp, ușor alungiți, liniște pe chip. Femeile poartă costumele tradiționale ale regiunii: rochii lungi închise la culoare, ca un pardesiu cloș, la brâu un cordon colorat, pe cap o pălăriuță caraghiosă, ca un joben cu un decupaj dreptunghic în față și cu borul ridicat în spate. Pe spate un fel de mantie colorată. În picioare opinci cu vârful lung și întors. Pe lângă ele, sunt femeile în veșminte indiene, colorate, mătăsoase. Piatra turcuoaz este peste tot, în bijuterii de femei și bărbați.
Da, sunt vaci pe stradă wandering free. Și măgari. Da, sunt oameni săraci, copii care se joacă cu gunoaie, rahați pe drumul către palat. Sunt magazine în care se vând bucăți de carne pline de muște, pe lângă magazinele cu podoabe din pietre prețioase și cristale sau eșarfe din lână de yak. Și toate-s așa frumoase și la locul lor în haosul aparent.
Leh e un oraș plin de turiști hipioți, aventurieri și poate în căutare. Pe strada principală, unde sunt magazinele cu tot felul de minuni, m-am simțit ca în Vamă. Acel du-te vino liniștit. Mulți tipi cu motociclete cu bagaje, free spirit, părând de mult plecați de acasă și că nu se vor întoarce curând.
Am întâlnit maeștri iluminați și călugări yogi (cei care meditează și peste 40 de zile în cutii de 1/1m, părăsind locul atât de puțin timp încât fânul de sub ei să nu aibă timp să se răcească). Am participat la ceremonii, alături de călugări de mănăstire (de la cei mici, de 5 ani, la cei bătrâni și aproape imateriali), călugări cerșetori, localnici. Toți am primit ofrandă ceai tradițional, orez cu migdale și 10 rupii – emoționant. Vibrația vocilor joase ale călugărilor care cântau mantrele interfera puternic cu vibrația proprie, pornind din stomac.
Energia se simțea mai clar decât soarele puternic pe piele. Atunci când eram în câmpul unui maestru sau când intram într-o mănăstire sau ne pierdeam în peisajele minunate.
Am mers printre munți cu jeep-urile, pe drumuri înguste, șerpuite, unde nu aș fi crezut că ar putea încăpea două mașini, dar cumva încăpeau și două camioane ale armatei (foarte multe baze militare în regiune). Pe laterale, hăuri imense.
Am urcat pe cel mai înalt drum carosabil din lume până la Khardungla, pasul aflat la 5600 m. Printre vârfurile înzăpezite, șipotele de apă care curgeau din ghețari, marmote, cer de o culoare incredibilă și claxoane la fiecare serpentină. Aerul rarefiat făcea corpul să se comporte ciudat: amorțeli, furnicături, stare de semi-conștiență. Am coborât de acolo cu bicicletele, 42 de kilometri. Vulturi. Drumul îngust era liber: mașinile se blocaseră pentru că au picat stânci din munte (ceea ce înțeleg că-i obișnuit, poți rămâne și zile întregi blocat). Ce noroc! Ce senzație.
va urma
Recent Comments