afis

Joi 2 octombrie, ora 18, Galeria Anticariat Curtea Veche va invita la vernisajul expozitiei Diana Cepleanu.

În casa copilăriei mele erau câteva picturi pe pereţi. Dar picturile erau deasupra capului meu aşa că se uitau la mine mai mult decât mă uitam eu la ele. Când părinţii au instalat un televizor Rubin 102 pe o masă înaltă, am ridicat privirea. Era o imagine în lumină şi întuneric. Asemănătoare focului pe care îl vezi în pătratul de la uşa sobei , dar nu roşiatic ci albăstrui.

Vederea

Merg pe firul vederii. Vreau să văd. Ca să văd trebuie cât mai mult să nu văd. Vederea mea nu vrea  să se acopere lumina din grundul pânzei, culoarea uleiului meu trebuie să fie transparentă (şi grundul luminos). Transparenţa e caldă. Închis peste deschis se încalzeşte pe limba pictorilor. De fapt se înroşeşte, ca urechile luminate din spate.

Desen

Când desenez pătez cu pensula. Şi mâna vrea să aibă  o poziţie dansantă şi să nu mă uit la ce face. Zic: să desenez ştergând ce n-am desenat încă. Să pictez ştergand desenul de dedesubt pe care n- am apucat să- l fac, să pictez ştergand desenul din minte. Arunc uneltele. Rad. Vin cu pensula şi măzgălesc, îmi place să rad îmi place să măzgălesc.

Un preambul

Materialele cu care vin într-un loc se întâlnesc cu materialele locului. Pământul de pe jos seamănă cel mai mult cu pigmenţii. Culoarea pământului e mai gingaşă decât concentratul din tub şi se leagă bine cu medium. Putregai, cărbune, cioburi de cărămida, coaje de nucă, mure, clorofilă, petale de cicoare, de păpădie, de lucernă, de hibiscus, frunze de rostopască, bobiţe de soc… cu orice pătează pot să pătez.

Sunt într-un parc. Paleta e dinainte. Culorile sunt preparate aşa: din violet de cobalt şi siena arsă amestec un roşu, din verde cald şi violet prepar un verde, abea verde. Din violet, verde şi siena prepar un închis cât mai neutru (în transparenţă e colorat), el este negrul celor trei culori.

Iau pământ din parc şi îl frec cu un medium gel. Cu el “desenez”. Orice început e valoric. Văd întâi închis-deschisul. Întunericul şi lumina desenează lucruri fără nume, efemere, mereu altele, ce nu pot fi numite ci doar poreclite, ele stau peste lucrurile cu nume.  Floarea e portret, dar frunza se face lut. In frunziş lumina modelează. Văd pete care seamănă cu portretul cuiva, închisuri mari găzduiesc picături de lumină, deschisuri largi  picuri închişi, contururi întunecate unde pâlpâie o lumină în adânc. Comic: compoziţia e valorică ( umbrele şi luminile mă emoţionează, nu obiectele) apoi pe măsură ce lucrez diferenţele valorice se micşorează sau se inversează. Mă gândesc că lumina nu trebuie neapărat să fie mai deschisă decât umbra. Uit definiţia şi traduc literal clar-obscur cu limpede-şters.

Culoarea

Ea vine mult mai târziu, chiar dacă am preparat culorile. Începe atunci când mă gândesc la un galben mai închis puţin decat un indigo sau la o diferenţă de ton atât de mică încât nu poate fi văzută. Cel mai emoţionant loc din pictură e acolo unde două culori de aceeaşi luminozitate se ating. Acolo apare o promisiune. Orice lucrez e în drum spre culoare. Plecând de la deschis şi închis.  Iau puţin alb de zinc diluat şi cu pensula aproape uscată pun subţire peste un strat închis de culoare uscată (fie el negru sau chiar şi roşu închis). Apare un albastru. La fel se naşte şi albastrul cerului. Opalescenţa. Deschis peste închis egal albastru.