Expoziție Péter Korniss la Galeria Ujkriterion Miercurea Ciuc
vernisajul 1 august orele 18.
va deschide Erno. P. Szabo, critic de arta

Peter-Korniss-(9) Peter-Korniss-(8) Peter-Korniss-(7) Peter-Korniss-(6) Peter-Korniss-(5) Peter-Korniss-(4) Peter-Korniss-(3) Peter-Korniss-(2) Peter-Korniss-(1)De la vremurile trecute la vremea în care trăim

Ernő P. Szabó

”Totul a început atunci cînd m-am rătăcit în trecut. În toamna anului 1967 prietenul meu coregraf, Ferenc Novák m-a dus într-un sat unguresc din Ardeal, la Sic. Am sosit într-o sîmbătă seară, chiar la dans. În camera cețoasă, aburită a unei case vopsite în albastru, cu acoperișul de paie au dansat tineri îmbrăcați în port popular de odinioară pe muzica a trei muzicieni mai în vîrstă. Ceea ce am văzut a fost o descoperire pentru mine. M-am gîndit că trebuie s-o traduc în limba fotografiei.” Cu vizita asta care a avut loc, iată, acum 47 de ani a început seria călătoriilor ardelene a lui Péter Korniss, fotograful maghiar poate cel mai cunoscut în lume, premiat cu premiul Kossuth. Experiența primei mirări, a ”descoperirii” trebuie să fi fost cu atît mai cutremurătoare cu cît pentru artist aceasta a însemnat totodată și regăsirea patriei, reîntoarcerea în locul unde n-a mai fost de aproape douăzeci de ani. Sic, satul de cîmpie vestit pentru portul său, pentru muzica și dansurile sale, în linie dreaptă e la numai 2o de kilometri de Cluj, unde Korniss s-a născut și a trăit pînă la 1949.

De fapt asta nu a fost amintirea lui însuși, el crescînd într-un mediu urban. Umblînd ”în căutarea timpului pierdut” l-au preocupat mult mai mult decît destinul său personal valorile lumii țărănești care exista în anii șaizeci aproape intactă. În același timp nu a fotografiat niciodată cu obiectivitatea rece a celui care face inventarul: în timp ce fotografia zilele obișnuite și sărbătorile, momentele bucuriei și ale doliului, era mai interesat de destinele omenești decît de cele ale portului sau nonșalanța pașilor de dans. Toate acestea împreună au însemnat pentru el lumea despre care a simțit că trebuie s-o imortalizeze pentru că nu peste multă vreme va dispărea. Așa s-au născut acele imagini în Cîmpia Transilvaniei, în Maramureș, în Țara Călatei, în Ghimeș sau chiar în Moldova, în comunități maghiare și românești – iar mai tîrziu și în sate slovace și sîrbești – care au fost publicate în volumele sale devenite celebre (Am pornit pe drumul lumii, 1975, Timp trecut, 1979, Inventar, 1998, Legătură, 2oo8) și au fost expuse la expozițiile sale peste tot în lume și dintre care destule, de exemplu Școlărițele, Bătrînul în drum spre casă, Femeia care se grăbește, Casa cu catafalc, Școlărița, Invalidul de război probabil că și-au găsit locul meritat în amintirea multor privitori ca fiind opere de vîrf ale fotografiei contemporane maghiare.

La începutul anilor nouăzeci – după ce în urma a zece ani de muncă a redactat volumul Sezonierul, volum despre viața unui navetist (1988) – s-a întors în Ardeal să cerceteze, acum, urmele schimbării accelerate. Și-a căutat modelele anterioare – pe vestitul primaș din Sic, István Szabó „Kávés” l-a fotografiat și după treizeci de ani – dar a ajuns și în comunități noi, de exemplu în satele de pe malul pîrîului Niraj. S-a întors în repetate rînduri la Șumuleu Ciuc, la unul dintre cele mai celebre locuri de pelerinaj al catolicismului maghiar, dar acum a găsit și satul maramureșean Șugatag unde a putut să prezinte prin viața românilor de acolo întîlnirea dintre trecut și viitor, dintre lumea țărănească bogată în valori deosebite și societatea modernă care arată simptomele uniformizării. Una din documentele cele mai sfîșietoare ale confruntării este fotografia cu titlul Mama și băiatul său cu o fotografie veche care a fost făcută în satul ceangău Lespezi în 2oo8. Personajele țin în mîini o fotografie negru pe alb făcută în 1973 pe care se vede o femeie tînără care-și ridică și își ocrotește copilul înfășurat într-un batic țesut de ea. În primul deceniu al anilor 2ooo mama poartă rochia și catrința care face parte din portul de odinioară, pe podea și pe perete sunt țesăturile de casă pe care le-a țesut, dar covorul pe care stau e covor persan făcut de mașină, și fața de perete mare și cu șabloane cu flori la fel este făcătură.

Poziția, demnitatea mamei și a fiului sunt caracteristice lumii vechi, dar anturajul lor prezintă semnele schimbării ce poate fi cu greu asimilată de tradiții. Aceste opere sunt primele din expoziția de la Miercurea Ciuc: fotografia cu titlul Bărbat în vîrstă cu fiica și cu strănepotul (1998), Gazdă în grajd (1998) arată continuitatea modului de viață sătesc, dar în spatele bătrînului din Bărbat cu afișe (1997) se văd deja pe perete reclame ale șampoanelor în limba engleză ca semne ale metamorfozei radicale a anturajului. Aceste imagini ce fac sesizabilă schimbarea apar în albumul cu titlul Inventar, iar mai tîrziu în expoziția cu titlul Continuare prezentată în Galeria Várfok din Budapesta în 2o12. Acestea sunt fotografii pregătite în care apare un aspect nou și foarte important: ele amintesc de pozele făcute odinioară în atelierele fotografilor despre oameni și familii care au dorit să rămînă pentru eternitate, dar culisele nu sunt decorurile atelierului, ci anturajul de zi de zi a celor imortalizați. Dorința imortalizării însă poate fi anterioară chiar cu decenii sau cu un secol. Seria acestor poze a debutat la Sic datorită dorinței cumetrei artistului: ”Fă și tu odată o poză ca lumea despre noi!”, Korniss așezîndu-și și aranjîndu-și rudele în cîteva clipe. Personajele stau cel mai adeseori într-un loc privilegiat al casei lor – pe o canapea în fața feței de perete cu motive de leu sau chiar în fața Cinei cea de taină de Leonardo – și se poate ca adolescenta să nu-și scoată patinele cu rotile. Dar asta a fost dintotdeauna dorința celor care au stat în fața camerelor: să fie imortalizați  cu valorile lor, cu noua bicicletă sau cu vițelul luat în tîrg.

În timp ce primele două serii din această expoziție prezintă schimbarea societății rurale, mediului de viață, culturii locuirii din satele ardelene și moldovenești, ea vorbește și despre aspectele etern-umane, despre relațiile celor fotografiați la lumea și valorile lor. În ultimele decenii Péter Korniss se ocupă într-un mod tot mai intensiv cu joaca dramatică populară care are cele mai bogate tradiții, cu obiceiul colindatului sondînd relația dintre lumea care s-a schimbat din temelii și tradiții.

Una dintre primele imagini ale pozelor despre colindat le-a făcut la Kakasd, un sat din județul Tolna, Ungaria, unde încă în 1971 a fotografiat obiceiul ciobanizării păstrate pînă în zilele noastre. Dar de la crearea pozei în alb-negru intitulată Trecerea colindătorilor au trecut încă atunci mai mult de treizeci (iar dacă privim din ziua de azi, mai mult de patruzeci) de ani, s-a schimbat toată lumea: satul, comunitatea, păstrarea tradițiilor și chiar și fotografiatul. Pentru Korniss a fost cît se poate de limpede că în epoca ”păstrării festivalizate” nu se poate fotografia în același fel ca în urmă cu cîteva decenii. În comparație cu pozele mai vechi, cele noi sunt colorate și alcătuite, sunt create în ”atelierul portabil” de la fața locului, în fața fundalului mare construit de un pictor de decoruri teatrale (Bărbat care duce colinda, Înger cu păstori, Femeie cu îngeri, 2oo5)

Dar pe pozele cele mai noi care prezintă colindătorii și datează din perioada 2oo9-2o12 nu se vede acest fundal neutru: pe ele devine importantă din nou spațiul care-i înconjoară pe colindători și relația dintre personaje și mediu. Păstorii îmbrăcați în paltonul tradițional din imaginea făcută în apropierea satului Jánok din Slovacia (2o11) apar în peisaj cu ieslele pictate în culori vii ca parte organică a lui, dar pe majoritatea imaginilor este accentuată contradicția dintre personaje și spațiul înconjurător: oamenii se văd în anturajul unui cartier, în curtea muzeului artei contemporane sau chiar în spațiul interior al unui mall. Posibilitatea creării imaginilor a fost dată de întîlnirile internaționale ale colindătorilor organizate le Debrecen, deoarece cu ocazia acestora participanții sunt duși din spațiul neutru al teatrului în diferite puncte ale orașului. Păstorii care stau în ninsoare, în fața unui bloc de zece etaje sau a unei perete murdărit cu graffiti au un efect straniu, cu toate acestea abia în acest anturaj ei încetează să mai fie personaje teatrale și devin figuri care fac parte din viața pe care o trăim acum, din viața de zi cu zi și a sărbătorilor trăite într-un mod caracteristic – sau cel puțin privitorul simte că dacă vrem într-adevăr și suntem dispuși să facem pentru asta putem păstra ceva din curățenia și smerenia sărbătorilor cu majusculă. Pentru că altfel, așa cum semnalează și fotografia pe care vedem armata de fotografi care îi urmărește pe păstrătorii tradițiilor, acestea devin simple atracții, o părticică ce poate fi degrabă uitată a sărbătorilor trăite superficial sau a show-businessului. Asta e colindatul nostru – putem să medităm asupra continuității și schimbării lumii, a tradițiilor, a societății rurale și în general a condiției umane, în timp ce privim grupulețul sosit din Cidreag pe poza intitulată Colindători în cartier din 2o1o: Fecioara jucată de un bărbat se înfofolește cu o pătură pe care sunt cusute soarele și luna, Iosif moțăie lîngă ea în jeans și fîș soios, și ce ar putea să poarte cei trei crai de la răsărit care salută soldățește dacă nu uniforma armatei române? Sub ei, dealul de derdeluș pare a fi un fragment minuscul din Sălaj, în spatele lor apare un bloc uriaș pe care camera nu reușește să-l prindă în totalitate și imaginea este încadrată de umbra celuilalt bloc. Așa continuă în mileniul al treilea Am pornit pe drumul lumii, Timpul trecut. Vremea în care trăim.