Industrializarea culturii și a artei face ca vocea critică a publicului să conteze cel mai mult pentru că lor le este adresată o lucrare de artă (producție artistică) nu criticilor sau judecătorilor valorilor estetice.

Înainte de a admonesta artiști români, criticii ar putea mai cu folos să critice sisteme, structuri și infrastructuri instituționale de artă românești disfuncționale.

În România mulți artiști contemporani fac încă o artă pentru critici ori profesioniști din lumea artei. Publicul redus de cele mai multe ori la aceștia și la cercul de prieteni artiști arată clar acest lucru. Cu toate acestea inteletualii din domeniile conexe ale creațiilor teatrale, muzicale, literare, filmice, arhitecturale rămân apariții rare la evenimentele artistice. Intelectualii români preferă teatrul, muzica, filmul și mai puțin arta.

Publicul larg nu este încă dorit de artiști, considerat needucat, nexeprimentat și de aceea redus ca posibilități de înțelegere a artei contemporane. Acest dezinteres al artiștilor pentru  public creează și reversul de ignoranță al publicului pentru artă. Lucrările și producțiile artistice nu ajung să fie apreciate, cunoscute, circulate, cumpărate și adoptate firesc unui muzeu imaginar (de cel fizic încă nu poate fi vorba). Cazul generației ‘80 este relevant în acest sens. (detaliile le găsiți în Revista Arta, nr. 4-5, 2012)

Artistul român preferă monologul și prea puțin dialogul artistic.

Ideea de a cointeresa cu toate mijloacele spectatorul, de a găsi corespondentul financiar al unei valori simbolice, de a creea niște mărfuri culturale de succes care să răzbească chiar și într-o industrie a divertismentului cultural este neacceptată de producătorii de artă contemporană. Comercialul are conotații peiorative mai ales pentru creatorii care consideră că fac o „artă înaltă”. Însă arta înaltă, (ori a face artă pentru artă) intră în zona rezervată și exclusivistă a luxului unui artist care a ajuns să fie larg apreciat, circulat, colecționat.

Fără publicul larg, arta ajunge într-un sertar al istoricilor de artă care în cel mai bun caz o transformă într-o cercetare teoretică.

Însă pentru ca artiștii contemporani români să aibă public vizitator și cumpărător trebuie să se gândească la cum îl câștigă, mai ales înainte de a începe să producă artă de tip monolog.

Illustration by Andrzej Krauze