„Gabor: Dacă ai avea minte, să judeci cu ea binele și răul… ai observa că omul e un dobitoc… inocent, și nu se dedă la grozăvii, răscoale, decât dacă e tulburat de un agent… de mintea cuiva, care devine și ea… un agent… al răului. Urâtul, pe lume, e… opera rațiunii…” (Moara de pulbere de D. R. Popescu)

 

Au trecut mai bine de 30 de ani de când Vaclav Havel publica faimosul său eseu intitulat „Puterea celor fără de putere”, despre dizidența anticomunisă. La Fabrica de Pensule in Cluj, spectacolul „X mm din Y km” ne avertizează că diziența nu e un fapt istoric, ceva rezervat trecutului.

Spectacolul  Gianinei Cărbunariu este o transpunere scenică a unei stenograme dintr-un dosar de urmărire aparținînd perioadei comuniste. După cum ne anunță și titlul, textul e doar o părticică din kilometrii de note informative conținute în sute de dosare, opere complexe ale Serviciului Român de Informații.

Spectacolul se joacă cu patru personaje din dosar: un reprezentant al Patidului, un repezentant al puterii la locul de muncă (în aces caz Președintele Uniunii Scriitorilor la acea dată), un reprezentant al SRI sau SRI-ul personalizat și un dizident. Nu e lipsit de importanță pe cine anume reprezintă aceste personaje – pentru că reprezintă oameni adevărați, oameni încă în viață – dar e mult mai important să considerăm contextul mai larg al mecanismului care a făcut posibil regimul totalitar comnist și să obeservăm actualitatea sau similarități între situația de atunci și situația de acum.

Pentru a scoate în evidență acest aspect al Mecanismului, sunt utilizate mecanisme teatrale (de distanțare): se fac pauze în narațiune pentru a facilita legături directe cu situații actuale, sau actorii trag la sorț și apoi își schimbă între ei, din când în când, rolurile. Punctul de pornire este textul dosarului de securitate. Textul este martorul și dovada unui timp și a unor situații în care, pentru a folosi metafora lui Havel, viața adevărată era inaccesibilă, ascunsă în spatele a ceva foarte înalt denumit Ideologie. Personajul central din scenariul dosarului de securitate, tovarășul  Tudoran, a înțeles că această ideologie folosind iluzia identității de sine, a deminității și a moralității, i-a despărțit și îi privează pe oameni de dreptul la moralitate, demnitate și libera exprimare a identității.

Vorbim aici de un personaj care nu e tipul revoluționarului romantic, ci de un scriitor căsătorit și cu un copil care urmează să meargă la școală. Cineva vulnerabil dincolo de propria persoană și care insistă să încalce regulile jocului: vrea pașaport să plece cu familia din țară! În țara sa natală, absența adevărului face viața insuportabilă. Dar această încălcare a reguluilor expune Jocul. Și Partidul se vede nevoit să ia măsuri.

Textului din dosarul de securitate îi lipsesc numeroase didascalii și detalii care ar putea să conducă la o reproducere realistă a situației. Această imprecizie e speculată foarte bine în spectacol și la reprezentația pe care am urmărit-o au fost prezentate o serie întreagă de propuneri de final:  1.  se vorbește frumos cu dizidentul, cu binișorul; 2.sau… vag, amenințător, de genul „Las’ că vezi tu!”; 3.  poate către finalul ședinței reprezentanții Partidului doar s-au făcut că fac, pentru că pozițiile erau clare și nu mai era nevoie de nici o discuție sau concluzie cu excepția nevoilor legate de înregistrarea efectivă la dosar etc.

Drama domnului Tudoran, reprezentativă pentru milioane de vieți furate, e însoțită de fascinația voaieuristă  cu care urmărim realitatea și cruzimea faptelor din dosarul de securitate: cum anume s-a vorbit, cu ce cuvinte erau formulate amenințările sau cât de direct, implicarea unor reprezentanția ai Star system-ului comunist Român (Minstra Sinistra sau Dumitru Dumnezeu  Radu Popescu), până unde s-a mers cu amenințările, și de o parte și de alta, sau care a fost punctul în care pur și simplul una dintre tabere a renunțat să mai continue discuția.

Actorii (Toma Dănila, Paula Gherghe, Mădălina Ghițescu și Rolando Matsangos) trebuie să fie foarte „fit” pentru a-și schimba personajele între ei, reluînd textul de mai multe ori, de fiecare dată cu alte intenții, la altă intensitate, cu alt ritm sau cu alt scop. Un exercițiu care pare „fun” din afară și care necesită foarte multă concentrare și siguranță. De-a râsu-plânsu timp de peste o oră și jumătate. Și pe durata întregului spectacol e clară plăcerea jocului la actori. Și plăcerea asta se transmite și spectatorilor.

Spectacolul e important pentru ne oferă un răgaz să înțelegem individual dacă și în ce fel mai avem o relație cu un regim totalitar. Faptul că azi răsuflăm ușurați și ne amintim cu groază sau auzament, scene aleatorii din communism, nu înseamnă că telefoanele nu sunt asculatate și înregistrate, nu înseamnă că nu mai există dosare de urmărire, nu înseamnă că suntem solidari sau că puterea nu e arogantă în relația cu cetățenii. Totalitarismul ține de oameni nu e un produs secundar al unei ideologi. Și acum,  la fel ca atunci, e nevoie de dizidenți.

Material realizat de Rareș Crăiuț.

Foto: Asociația Colectiv A (producător)