Amelia Gherasim

Corneliu Vasilescu

Dany Zarnescu

Dumitru Serban

Florin Maxa

Gheorghe Dican

Ilie Boca

Liviu Nedelcu

Liviu Stoicoviciu

Marin Gherasim

Marius Burhan

Mihai Chiuaru

Napoleon Tiron

Romul Nutiu

Teodor Moraru

Vasile Pop Negresteanu

Acea mare ruptură ce pare a dezafecta definitiv în discursul imagistic european tradiţia vastei estetici a mimesis-ului, mereu perfecţionată pe nivelele – disjuncte – ale senzualismului şi cunoaşterii analitice empirice, laborios obiectivante şi, pe de altă parte, ale reconfigurărilor spaţiale conceptuale, cu fundamentele matematice, cel mai explicit geometrice, marchează, în fapt, mai curând o lentă şi coerentă epuizare – provizorie – a resurselor modelului realităţii şi a prestigiului său, şi o concluzivă atingere a finalităţii celor două programe ce gestionează metaforizarea complexitaţii naturii în complexitatea interpretativă/reflexivă a artei.

Modernismul, care radicalizează abstracţia ca pe o formulă a estompării diferenţelor în rigoarea unor articulări semiologice epurate de dispersivele conţinuturi semantice, are ca mit central (susţinut de mitul autonomiei estetice) această stereotipizare a reperelor lumii concrete în ordinea (rigoarea reductivă) culturală. Dar, desigur, pluralismul subiectivismelor atât de nuanţat diferenţiate şi presiunea seducţiei/terorii realităţii, introduc diferenţa în chiar omogenitatea intenţională a abstracţionismului şi pregătesc relansarea recuperării realităţii cu o violenţă ce dezafectează chiar convenţiile tradiţionale ale iluzionismului, impunând segmentul brut de realitate ca artă.

Neorealisme şi neoexpresionisme, poetici ale obiectualismului recuperează şi distorsionează tradiţiile reprezentării. Şi, totuşi, mai flexibilă şi mai îmbogăţită teoretic, dezbătându-şi propriile premize, ideologia estetică modernistă revine (după intruziunea unui realism politizat şi simultan cu definirea atitudinilor postmoderne şi neoavangardiste), la rândul său, să susţină o poetică a abstractizării, conservată de modernismul târziu şi deschisă diversităţii impuse de presiunile timpului istoric şi de tulburările concreteţii subiective şi experienţei realităţii. Aceste avataruri în care universalismul ca aspiraţie, realizat prin limbaj, este nuanţat şi localizat de presiunea tradiţiilor şi libertatea hibridărilor între traseele interne ale esteticii sale, niciodată unitare, fac subietul expoziţiei „Abstract”, înscrisă în suita pertinentă a explorărilor artei româneşti contemporane, concretizate ca expoziţii la Galeria de artă din Focşani de artistul curator Liviu Nedelcu.

Selecţia operată dintre artiştii relevanţi pentru acest condensat discurs despre avatarurile abstracţionismului în arta românească postbelică, urmăreşte reconstruţia unui traseu al recuperării esteticii modernismului – deja târziu, deja metisat de expresionism şi deschis de subiectivismul gestual al abstracţiei lirice, prin aportul unor generaţii  succesibe, spre complexitatea şi afişata impuritate specifică postmodernismului. Ceea ce numim impuritate este, tocmai densitatea şi pluralitatea semantica. Regăsim mai multe deschideri expresioniste spre tensiunile subiectului, şi, mai multe variante de a reactiva fondul narativ şi punctul de emergenţă al figurii. Cele mai importante trasee ce acoperă glisajul între abstracţia pură, autoportantă – reprezentată de Romul Nuţiu, Corneliu Vasilescu, Florian Maxa, Florin Ciubotaru, Dany Zărnescu, Amelia Gherasim, Ion Pop Negreşteanu, Gheorghe Dican, în arealul unei picturalităţi libere de referinţe mimetice dar şi de primatul rigorii geometrice, şi Napoleon Tiron, şi Liviu Stoicoviciu, care pornesc de la portanţa geometrică a formei  ca element determinant al construcţiei spaţiale De remarcat fidelitatea faţă de proprietatea limbajului, a tipologiei mediumului, atât în domeniul picturii, care în aceste cazuri slujesc suprafaţa, resorbind în ea spaţiul, inclus materiei ca în pictura Danielei Zărnescu sau sugerat de gest (Florian Maxa) şi de raporturile cromatice (Amelia Gherasim, Corneliiu Vasilescu) sau susţin dialogul structurant volumului (minimal, aproape grafic) static prin tipul angularităţii drepte dar dinamic, definit ca proces, ca devenire, cu spaţiul al sculpturii lui Napoleon Tiron. Atunci când, pornind de la pictură, Liviu Stoicoviciu confruntă pictura şi volumul, el evită explicit hibridarea genurilor, complementând semnul inclus suprafeţei cu replica sa transpusă spaţial.

Variaţiile intensităţii subiective şi a figurilor  retorice ale nonfiguralităţii, mizând pe încărcătura energetică gestuală sau pe valenţele semnificante ale petei personalizează discursurile expresionist abstracte. Prezent cu o pânză realizată în 1956, Corneliu Vasilescu indică o resursă dens materială, plină de amintirea senzuală a realului (frexcventat cu plăcere şi rafinament mai multe decenii ca reprezentare figurativă) şi care s-a sublimat în marile compoziţii de un lirism muzical al ultimelor două decenii. La fel de substanţial în densitatea cromatică, Romul Nuţiu întâlneşte discursul mai epurat de substanţă a lui Florin Ciubotaru în tentativa de a descrie jocul extensiilor spaţiale, fie în raporturile de transparenţă şi opacitate refletante şi suprapuse, fie succesiunea de suprafeţe semnalate de cadraje suprapuse, într-o apelare a aluziei geometrice. Succesiunile de urme lineare, libere, şi de articulări sintactice ale petei şi gestului conferă premiza comună a nuanţat diferitelor formulări expresive ale Danielei Zărnescu, ale lui Florian Maxa, Ion Pop Negreşteanu şi Gheorghe Dican.

Replica acestei rigori a limbajului o dau imaginile ce pornesc de la o realitate localizabilă afectiv, invocată de tectonica compoziţională, ca în aproape bicromele pânze ale lui Liviu Nedelcu, cu aluzia lor filtrată la peisaj, şi la filiera impresionistă, cu dependenţa sa temporală („Răsărit de soare la Marea Neagră”), dar cu decisa reducţie formală liberă, în care gesturile acumulează densitatea materială a petei, care evoluează cu aceeaşi dezinvoltură în expresia abstractizantă şi cea figurată.  Mult mai explicit prin integritatea figurii, reduse la elemente aproape grafice, şi prin densitatea unei materii cromatice teroase compoziţia lui Teodor Moraru redeschide calea semnului figurativ integrat suportului unei concreteţi gestionate abstractizant. Este o filieră în care se înscriu şi subtil aluzibele „Agape” ale lui Mihai Chiuaru, şi extrem de narativele fragmente simbolic figurative ordonate de registrele de casete ale picturii lui Ilie Boca. Aparţinând celei mai recente generaţii preoupate de posibilităţile structurării expresivbe a spaţiului, Marius Burhan plasează figura (discret antropomorfă) între ecrane plan abstracte.

Un alt traseu al deschiderii semantice a semnului este spre un palier al sensurilor profunde ale unei sacralităţi convertite cultural şi actualizate în neostentaţia limbajului abstract, reuneşte pictura lui Marin Gherasim şi sculptura lui Dumitru Şerban. Atât pictorul, care complementează rigoarea geometriei arhitectonice cu o materialitate preţioasă, de straturi cromatice suprapuse, cât şi sculptorul Dumitru Şerban care acoperă fragmentar volumul de factură arhitecturală (cupola) din lemn cu picturale aglomerări de rumeguş, caută complexitatea metaforică aptă să reunească proiectul sacrului de a reuni sublimarea formală şi materialitatea inalienabilă a lumii descinse în concret.

Ca fiecare dintre expoziţiile proiectului curatorial al Galeriei de Artă din Focşani, şi expoziţia actuală dedicată avatarurilor contemporane ale poeticii abstracţiei, sugerează un câmp al dezbaterii mai larg, activat prin câteva demersuri ce indică amploarea sa problematică.

Alexandra Titu