text: Valentina Iancu
Dialogul din 27 septembrie de la Ateneul Român dintre Herta Müller și Gabriel Liiceanu a stârnit polemici interesante în lumea culturală românească. Elita intelectuală discută de aproape două săptămâni replicile celor doi care au împărțit lumea culturală în două tabere. Pe de-o parte sunt cei care o admiră și o susțin (v. Ovidiu Șimonica în Observator Cultural); de cealaltă nemulțumiții care o critică (printre care Mircea Cărtărescu sau Nicolae Manolescu). Dilema Veche a propus-o pe Herta Müller la tema săptămânii. Și lista poate continua.Toate aceste articole, atitudini luate de intelectualii noștri; toate aceste spirite încinse demonstrează că aveam nevoie de un un laureat al Premiului Nobel pentru Literatură să ni se atragă atenția asupra unor probleme cu care societatea românească se confruntă în ultimii 20 de ani…
Foto: Lucian Muntean
Pe scena Ateneului am fost uimită să întâlnesc o femeie elegantă, modestă și cu un discurs rațional și argumentat despre probleme și perioade care în România sunt tratate cu manuși de catifea. O scriitoare care nu se laudă că a înțeles, nu dă lecții de viață sau de morală; povestește ce a trăit și își lasă cititorul să tragă concluzii și să înțeleagă. Nu sunt un radical; nu consider regimul comunist răul absolut, însă în seara de 27 septembrie am fost printre cei care au aplaudat sincer aproape fiecare replică pe care Herta Müller i-a dat-o lui Liiceanu. Pentru că. domnul filosof, a rămas încremenit în foile pregătite de acasă, care l-au adus în imposibilitatea de-a face față unui dialog deschis și sincer. Iar aplauzele „la scenă deschisă”, atât de criticate, au venit pentru că la 25 de ani am încă nevoie de modele, iar lumea culturală actuală nu se poate lăuda cu foarte multe.
Foto: Lucian Muntean
Lipsa disidenței probabil pentru cei mai mulți nu mai este un secret; de asemenea nici acceptarea tacită a regimului comunist de intelectualii de atunci; care s-au plasat în fruntea elitei culturale de acum! Problemele ridicate de Herta Müller la Ateneu ne îndeamnă pe noi toți să ne cunoaștem istoria, să cercetăm comunismul și să ne asumăm trecutul. Pentru că, perioada comunistă este o jumatate de secol de istorie încă sensibilă și cvasi-necunoscută. Despre care se emit păreri; condamnări etc. Însă lumea așa cum este prezentată în literatura Hertei Müller încă este prea puțin studiată, prea puțin înțeleasă. Experiența șocantă a deportării în lagarele de muncă sovietice, radiografiată în ultimul roman al scriitoarei germane – „Leaganul respirației” mă face să cred că avem încă multe necunoscute în această istorie.
Foto: Lucian Muntean
Si Mircea Cartarescu, si Herta Muller erau in 2007 candidati Nobel la fel de seriosi, cu oarecare avantaj moral Mircea. Scrisese despre Revolutia Romana, pe cand Herta nu valorificase Reportajul cu sufletul la gura al lui Titus Suciu, nici site-ul lui Marius Mioc, pentru a revela Occidentului amestecul de eroism, solidaritate si crima bolsevico-fesenista de la Timisoara, prin care s-a recuperat decalajul de Rezistenta Antibolsevica. Nu cred ca statul german nu a sprijinit cariera internationala a Hertei Muller si stiu ca Mircea in RO nu e nici macar academician, desi detine toate validarile ce se pot inchipui. Iata de ce sper ca, din aceasta disputa, cei doi excelenti scriitori ai nostri sa nu aiba decat castig EGAL, anume unul publicitar. Altminteri, e absolut natural pentru orice Elita sau Autoelita frecusul ce desemneaza Intelectualul Dominant. Dupa ce Herta a punctat impotriva lui Horia valorificand Afacerea Antohi, n-a gasit alt punct vulnerabil in Orbitor decat lipsa vocatiei de martir a autorului, desi V.I. Lenin ne invata ca nu sacrifici aiurea avangarda, cele mai promitatoare cadre. Cum nu fusese nici Herta o Doamna Cornea in Banat, singurul scriitor indrituit sa-i probozeasca pe amandoi pentru limitarea la Rezistenta prin Cultură, este dl Paul Goma, neinvitat insa la Ateneu, desi tocmai implinea 75 de ani.
Nu contest valorile literare si nici meritele lui Cartarescu. Dar asta este deja alta discutie; Premiul Nobel pentru Literatura este o recunoastere internationala; care de multe ori se acorda si pe considerete politice.
Si am aflat recent ca Mircea Cartarescu si-a cam facut-o cu mana lui, cand a declarat la “Frankfurter Allgemeine Zeitung”, inainte de ’89: „Sistemul era groaznic, insa aveam stabilitate si fiecare ştia ce-l asteaptă in ziua urmatoare”. Si pentru o declaratie de acest gen; nu cred ca va primi curand un premiu Nobel.
Iar pentru situatia lui Cartarescu in Romania: Herta Muller n-are o vina si nici o obligatie. Singurii care ar trebui sa-l sustina, sa protesteze etc. sunt romanii. Dar eu nu am citit nici un articol in care se discuta raporturile lui Academia Romana etc.
“I swore never to be silent whenever and wherever human beings endure suffering and humiliation. We must always take sides. Neutrality helps the oppressor, never the victim. Silence encourages the tormentor, never the tormented.” – Elie Wiesel
Femeie de Gabriel Manolescu
Iubito…ochii tai sunt rupti dintr-o raza de stea
Buzele tale sunt fierbinti cum e cuptorul sticlarului
Parul tau miroase a nalba iar in el ai infipt agrafa un crin
Gatul tau ma cheama sa il sarut cu o pofta nebuna
Sanii tai ca doua mere coapte ma astepata sa-i culeg
Si sa-i mamanc cu pofta flamandului din noatea cu tine
Mainile tale care prin intuneric ma mangaiau le caut acum ziua
Picioarle tale cu degete mici imi aduc aminte de sarutul tau
Si in caldura ta ma pierd cu ochii inchisi in patul meu gol
In amintirea noptii in care pentru prima data te-am dorit
Femeie.
E-mail :[email protected]